Veşminte de mare preţ

Mai aveam un rest de concediu şi nu trebuia să-l pierd, aşa că am pornit fără ceva aranjat, undeva în zona Rucărului. Am căutat o pensiune dar erau ocupate, unele rezervate, de parcă o mulţime de orăşeni musai să se mute la munte o dată cu noi. La recomandarea unei domnişoare cumsecade, ne-am cazat la o familie de localnici primitori. După ce am aranjat bagajele, ne-am odih­nit puţin, felicitându-ne de norocul de a găsi un loc atât de liniştit şi de... „acasă”. La fereastra ce da în curte, se fuduleau zece gutui aurii şi dolofane. Parfumul lor se strecura în cameră şi se amesteca mirosului de scoarţe din lână, ţesute în război.
Dacă tot m-am ridicat de pe patul moale, acoperit cu o scoarţă cu desene geometrice, am început să cercetez camera pe îndelete. O ciudată îmbinare a unor mobile vechi, elegante, sobre, cu scoarţa ţărănească şi pernele cu feţe ţesute în război. La picioarele patului se afla o banchetă lungă, soră cu scaunele. Sub banchetă era, ascunsă parcă, o ladă de zestre, aproape la fel de lungă, din lemn obişnuit dar cu o încuietoare veche, cât veacul. O cheie neagră, lungă, cu un model aspru ieşea ameninţătoare din gaura făcută între niturile încuietorii. Pe un perete se aflau două rame de tablouri în care erau montate fotografii vechi. Aranjate, probabil, după perioada în care au trăit, personajele care ne scrutau păreau curioase.
Mi-a atras atenţia o fotografie în care trei femei în costume naţionale ale ţinutului studiau un desen sau o revistă a vremii, la aceeaşi măsuţă pe care era pusă acum o tavă din plastic cu o cană şi două pahare. Nici n-am simţit când, lângă mine, a apărut gazda, tanti Victoriţa. „Aaa, vă uitaţi la poza asta? Era mama cu sora ei, Gica, şi Ioana, fata învăţătorului, asta care arată mo­delu’.” „Mo­delu’”, întreb curioasă. „Păi… vedeţi costumele. Sunt făcute de ele. Făceau modelul, îl mai aranjau şi apoi îl lucrau. Mama a lucrat doi ani la costumul ei. Vreţi să-l vedeţi?”, întrebă şi se aplecă, trase lada cea veche de sub banchetă, răsuci cheia cea lungă şi săltă capacul. În ladă, înfăşurate în ştergare de in, şedeau rânduite mai multe straie de femeie.
O ie, o fotă, o cămaşă, o bată lungă de un metru şi jumătate au fost scoase la lumină. Pentru a câta oară? Tanti Victoriţa le-a pus cu grijă pe pat. „Astea-s ale mamii. Le am şi p’ale tuşii Gica. Ea a murit de fată. Tataie, popa Lazăr, mi le-a dat mie de zestre. Eram singura fată din familie. Când am plecat la Bucureşti, la Şcoala Normală, mi le-a dat ca să am şi haine de-ale noastre, nu numai cele de oraş. Mă îmbrăcam cu ele de sărbători. Profesoara de lucru mi le admira tot timpul. Şi acum îl mai port, când este cazul. Pe-al mamii nu. Acum un an, a făcut o sută de ani costumul. Îl dau fii-mi. Ştiu că-i place, şi-i şade bine. Doi ani… a lucrat la el. Da’… o să ţină mai mult de două sute.”