Cotrobăiam într-un ungher, în care nu umblasem de mai mult timp, după o geantă croşetată de mână. Mama o lucrase după modelul unei prietene. În bocceluţa cu pânzeturi vechi, între faţa de masă cu dantelă din ceapraz auriu, veche de peste 100 de ani, şi milieurile fine din aţică, la fel de vechi, se afla o pungă din hârtie. În pungă am descoperit o comoară. Un teanc de vederi şi scrisori primite de părinţii mei înainte de cel de-al doilea război mondial.
Mi-a atras atenţia o carte poştală din care mă priveau, cu multă prietenie, membrii unei familii muscelene. Nu-mi puteam lua ochii de la ei, de la costumele lor, de la felul în care îmbrăcămintea reflecta diferenţele de vârstă şi de nivel de trai. Părinţii şedeau pe scaune, tatăl purta opinci, copiii – în picioare, mai în spate, dar nu prea – purtau pantofi, ca la oraş. Tinerii, băiat şi fată, noră şi fiu, ginere şi fiică, nu ştiu, erau egal aşezaţi între părinţi. Înstăriţi, după port, după alura afişată. Ţărani din Muscel. Pe spatele cărţii poştale, naşa, din Făgăraş, scria: „15 august 1938. Dragii mei, am cumpărat casa din Rucăr, am terminat adăpostul pentru oi şi chioşcul din grădină.
Vă aşteptăm la noi, în Rucăr, cu aceeaşi dragoste ca la Făgăraş. Veniţi degrabă înainte de întâiu octombrie, când or năvăli hoardele Ilincăi de la Viena, ca să picteze culorile toamnei. Am să vă primesc cu caşcaval proaspăt, magiun de prune, brânză de vacă, pentru Titus. Om frige nişte puici şi raţe grase pe care le-om stinge cu ţuică moale, cât om sta de vorbă. Pentru Titus, Mihai a pus deoparte, nu ştiu câtă, ţuică d'aia cu mărgele, care merge la pipele lor mirositoare a cireş, la masa din chioşc. Le-o fi dor! Vino degrabă, dragă, am mai multe reţete să-ţi arăt şi o surpriză de port naţional! Cu toată dragostea, naşa Fănica şi naşul Mihai!”
În peticul de loc, hărăzit scrisului, naşa punea cu litere mărunte, aşternute cu cerneală neagră, chemarea de fiecare an. La sfârşit de vară, familia se reunea ca să sărbătorească sporul muncii de la semănat, la cules. Sunt sigură că au participat cu toată suflarea la eveniment, pentru că ştiu bine întâlnirile de mai târziu de la casa din Rucăr. Am întors cartea poştală. M-am uitat la familia din poză. Am mirosit-o adânc, cu gândul să inspir miros de aba, cânepă, mătasea borangicului şi aroma pelinului presărat în lada în care sunt păstrate straiele de sărbătoare. Bătrânii mă priveau blânzi, copiii uşor curioşi. Şi mâinile… mâinile celor bătrâni, puse în poală, erau timide, nu „spuneau” nimic, parcă ruşinate de pierderea scurtului timp al pozatului. Harnicele mâini ale ţăranului nu-şi găsesc poziţia artistică. Ele sunt doar… puse acolo, cu palmele-n jos, puternice, dar stângace, în repaus. Dacă ţineau o coasă… o furcă… un greabăn de bou, o vătală cu spată, alta ar fi fost „vorba” lor.
Sărut poza, o pun la loc, în tainiţa cu vechituri şi n-am curaj să cred că mai există…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu