Pete albastre

Aici, pe scaunul acesta de spital, lângă patul lui, viaţa Mariei, din ultimii zece ani, se derula ca un film. Până la terminarea facultăţii totul a fost ca un film alb-negru şi nici nu-i plăcea să-şi aducă aminte.

Viaţa ei a început acum zece ani, la petrecerea familiei Niculescu, atunci când Dana, colega ei, i-a atras atenţia că ar trebui să-şi facă şi ea un rost.

- Eşti tânără, arăţi foarte bine şi, ca să te pui în valoare, ar trebui să-ţi găseşti un bărbat care să-ţi ofere o situaţie materială şi un post bun, îi zisese Dana Nicolescu. Mă voi ocupa eu de treaba asta pentru că tu nu eşti în stare.

La scurt timp, Dana o chemă pe la ea şi i-l prezentă pe Eduard Moscovici, un tip bine făcut, căruia nu-i dădeai mai mult de 50 de ani, foarte bine îmbrăcat şi foarte manierat. Dana l-a prezentat şi i-a lăsat împreună. Maria era teribil de stânjenită, dar Edi a intervenit salvând momentul:

- Domnişoară Maria, nu te supăra. Nu trebuie să te simţi stânjenită. Dana ne-a aranjat această întrevedere, iar noi va trebui să ne purtăm normal. În fond, n-avem nimic de pierdut dacă discutăm puţin, să ne cunoaştem, fără a ne angaja cu nimic, zise el cu aerul cel mai normal din lume. Dacă n-ai nimic împotrivă, putem merge la o cofetărie sau la un restaurant să stăm de vorbă. Aici aerul e cam "greu".

Au plecat împreună şi s-au oprit la un restaurant. Mariei îi era teamă. Se simţea cu adevărat stânjenită la braţul unui bărbat în vârstă. Înainte să intre, s-a oprit brusc şi s-a uitat în ochii lui. Albastrul minunat, limpede ca cerul, a întâmpinat-o cald, învăluitor, fără margini, dându-i încredere.

- Nu-ţi face probleme, i-a zis el, sunt aici.

Aşa a fost atunci şi de atunci mereu. El i-a găsit o slujbă bună şi tot el a ajutat-o să-şi facă rost de casă. Cât de fericită a fost când a primit cheile apartamentului! L-a sunat la birou, dar nu l-a găsit decât după o săptămână. Era plecat în provincie, unde avea un proces. Era considerat unul dintre cei mai pricepuţi avocaţi.

Toată săptămâna Maria cărase lucrurile pe care le avea. Îşi văzuse visul cu ochii, dar nu avea aceeaşi satisfacţie fără el. Atunci şi-a dat seama cât de mult intrase în viaţa ei şi ce importanţă covârşitoare avea. Se simţea atât de singură şi nu mai voia să-l lase să plece atât de mult timp de lângă ea.

La întoarcere, Edi era puţin obosit, dar imediat venise să-i vadă apartamentul. Se arătase foarte încântat, iar Maria îi pregătise o friptură, la tigaie, pe un mic reşou electric. Au băut vin şi au discutat despre cum o să arate apartamentul când va fi mobilat cu tot ce trebuie. Maria visa cu ochii deschişi, valsa în mijlocul sufrageriei goale, sub privirile albastre pline de iubire ale lui Edi. S-a lăsat obosită şi fericită pe podea, lângă el, şi l-a îmbrăţişat pentru prima oară. Mirosea atât de frumos, era atât de bine. L-a sărutat timid, iar el nu s-a avântat, n-a forţat nota. Au stat aşa, pe jos, mult timp. Într-un târziu, i s-a dăruit total. Fusese prima ei experienţă sexuală.

Se gândeşte şi acum cu emoţie la momentele acelea. Viaţa ei căpătase alt sens. Tot ce făcea Edi era cu mult tact, cu multă iubire şi grijă. Îi făcuse educaţie culturală, îi trezise gustul pentru muzica clasică şi literatura de calitate. A reuşit să înveţe să gătească, sub supravegherea lui, făcând haz amândoi de nereuşitele culinare. Îl iubea din ce în ce mai mult.

Acum, pe patul spitalului, îşi dădu seama că între ei n-a existat niciodată ironie, pică, ranchiună. Felul în care privea lucrurile, cu multă experienţă, fără grabă, de parcă timpul ar sta pe loc, îi dădea ei o siguranţă şi o speranţă fără margini.

La slujbă se descurca foarte bine, căpătase experienţă şi încredere. Era apreciată şi invidiată chiar. Colegele o întrebau de ce nu se căsătoresc sau de ce nu au un copil. Mereu le răspundea că nu are importanţă asta, iar pentru copil nu era pregătită. Avea o viaţă plină, Edi era totul pentru ea. Era la adăpost de orice neplăceri.

Muncea mult Edi, avea nenumărate procese de care se ocupa şi câştiga foarte bine. Era foarte căutat şi avea mult succes. Deseori era obligat să plece în provincie, pentru diverse procese, de unde venea obosit şi plictisit. Ea făcea totul ca să-l destindă, să-l facă mulţumit. O merita. Edi vedea eforturile ei şi era fericit. Câteodată rămânea la ea peste noapte. Dimineaţa, el se trezea primul şi pregătea cafeaua. Erau minunate dimineţile acelea. Acum realiză că n-au petrecut nici o dimineaţă de sfârşit de săptămână în afară de concediu. El era mereu plecat în provincie de vineri până duminică seara. Muncea mult.

La el acasă n-a fost niciodată şi nici n-a invitat-o. Ştia că are o menajeră care locuieşte la el. Maria a vorbit de câteva ori cu ea la telefon. Asta a fost tot şi n-a insistat. Se iubeau şi erau fericiţi, asta era important.

Maria se înfioră, halatul alb pe care i-l dăduse doctoriţa Stela Niculescu, sora mai mică a Danei, nu-i ţinea de cald. Se ridică şi se îndreptă către fereastră... De aici nu se vedea decât cerul albastru ca ochii lui Edi. Din nou, Maria avu senzaţia morţii, a prăbuşirii. Ce va face ea dacă Edi nu va trece cu bine de acest accident cerebral? Cum va fi viaţa ei de aici încolo? De cinci zile şi nopţi era alături de el, aici, la spital. Nu putea să-l părăsească. Nu-l avea decât pe el.

            Munca l-a doborât. Plecatul des în provincie, din ultimul timp, l-a extenuat. Venea obosit şi nervos. Căuta tot mai des refugiu în braţele ei. Nici acasă nu se mai ducea. Anunţa menajera scurt şi nervos, închidea telefonul de parcă-i era silă. Era foarte obosit.

Maria se aşeză din nou pe pat, la capul lui şi începu să-l mângâie. Deodată, în cameră intră asistenta şi o doamnă în vârstă, îmbrăcată decent, cu părul alb tuns scurt. Asistenta plecă, iar doamna se apropie timidă de pat, cu ochii ţintă la Edi. În ochii ei, la fel de albaştri, jucau lacrimi şi bărbia îi tremura.

- Eduard, sunt eu, Etelca. M-a anunţat Rozi că eşti bolnav şi am venit cât de repede am putut, zise femeia încetişor. Apoi se adresă Mariei:

- Ştiţi, domnişoară doctor, Eduard e cel mai bun om din lume. Toată viaţa lui a avut grija mea. Locuim în Ploieşti. Acum 42 de ani, când l-am cunoscut, el era singurul care nu râdea de mine şi de numele meu. Ştiţi, eu mă numeam Etelca Călin. Sună foarte urât dacă pronunţi într-un anume fel. Sunt mai mare cu opt ani. El a fost toată viaţa mea. Duminica trecută am sărbătorit 42 de ani de la căsătorie.

Dintr-o dată Mariei începu să-i vâjâie capul şi să-i danseze în faţă multe, multe pete albastre.

Veronica Bectaş  (august 1996)