Londa, diseusa lui Diamandescu

          Veronica Bectaş

 

            Vară, cald şi o dorinţă nebună de a te distra, mai ales că e duminică! Zi liberă pentru toţi. Încă de dimineaţă, gospodinele îşi făceau cumpărăturile şi terminau până în prânz pregătitul mesei. În timpul ăsta, bărbaţii se ocupau cu reparatul prin curţi, prin case sau chiar cu plimbatul copiilor mai mici. Curând, burţile pline se odihneau care cum apucau, iar gândurile unora zburdau vesele către momentul în care aveau să se răsfeţe la o masă, răcorindu-se sub salcâmii seculari, cu o baterie de vin şi eventual nişte mici acolo, la cârciuma lui Diamandescu.
           Încă de pe la ora trei după-amiază începeau să-şi facă apariţia muşterii becheri, care însoţiţi de vreo iubită, care doar cu prietenii, pentru o halbă, două, cu guler alb şi des, de bere Bragadiru, ispitind şi mirosind ameţitor a malţ proaspăt. Mai cu o vorbă, mai cu o glumă proastă, timpul le trecea şi trebuia să se ridice, ca să facă loc muşteriilor serioşi. Aceştia, oameni în floarea vârstei, însoţiţi de neveste, ori ţiitoare cu vechime, erau adevăraţii clienţi ai cârciumii. Ei nu călcau acolo decât întâmplător în cursul săptămânii, dar duminica se prezentau, înţoliţi de sărbătoare, alături de consoartele lor, pe care le scoteau la un local, chiar dacă acesta era peste drum de casă.
                   În jurul orei cinci, când soarele se mai înmuia la săgeţi, aproape toate mesele erau ocupate şi fiecare, în două dintre colţuri, aveau baterii cu bucăţi mari de gheaţă între care erau vârâte, pline de semeţie, o sticlă de un litru de vin şi un sifon burtos, aburit. Pe feţele de mese, cu pătrăţele roşii şi albe, începeau să apară pahare groase, din sticlă, aduse de Geta şi bărbatul ei, Nicu Frunză, cei doi ospătari. Mâinile iuţi ale muşteriilor înşfăcau sticlele, apoi sifoanele şi umpleau degrabă paharele ca să stingă dogoarea gâturilor care gogâlţeau, setoase, secând primul rîând într-o clipită. Aaaah! Mergea de minune! Umplea rărunchii de răcoare şi sufletul de mulţumire. Începeau să se dezlege limbile şi să vadă ochii vecinilor de masă, care aveau să le fie tovarăşi până târziu în noapte şi mai puneau un rând. Prima baterie se termina ca prin farmec, iar prin stomac simţea fiecare ceva cereri mai consistente şi mirosurile ticăloase pe care le împrăştia Frunzoaica, adică Geta lui Frunză, îi făceau să plutească pe firul fumului. Micii sfârâiau, garful, pus la fript pe grătarul de sub şopron, se perpelea de arşiţa ardeiului iute pe care Geta îl plimba pe grăsimea cărnii. Roşiile scoase din uriaşa ladă,căptuşită cu tablă zincată, în care se ţineau la gheaţă alimentele ce s-ar fi stricat la căldura de afară, îşi ascundeau, sfioase, rotunjimile şi roşeaţa sub un strat de nor.

Comenzile nu mai conteneau şi muşterii mulţumiţi zumzăiau ca albinele într-un stup. În jurul meselor apărură şi câţiva plozi, care încercau să-şi tapeze taţii de câte 55 de bani pentru o îngheţată pe băţ, de la Nuţu, vânzător ambulant, ce reuşea să câştige lângă cârciumă, cât în toată săptămâna. Miros de fripturi şi mititei, ba chiar şi cârnaţi afumaţi, ciocniri de pahare, fâsâituri de sifoane, o tuse, un strănut, două râsete şi plesnituri din palme, de uimire. Ba, câteodată, şi un fâsâit de bere, probabil, pentru o jună nevastă plină de pofte, care nu ţinea la vin.
         Toate acestea făceau atmosfera la Diamandescu! Dar treptat, se instala o atmosferă în care parcă plutea un fluid ciudat, pe care mai ales bărbaţii îl percepeau. În jurul orei nouă, când mintea era mai slobodă şi inima cerea noutăţi, o nerăbdare punea stăpânire pe muşterii. Se transmirea de la unul la altul un freamăt. Când această tensiune devenea de nesuportat, apărea Frunzoaica şi întreba zbierând, ca s-o audă toţi, dacă vrea cineva o vodcă.

Acum era momentul! În dreptul ferestrei, pe o scenă îngustă, încropită din scânduri de Mihai geamgiul, îşi făcea apariţia Petre vioristul şi Londa, diseusa lui Diamandescu! Achiziţionată de cârciumar, după ce-i murise nevasta, Londa avea statut de amantă, dar mai ales de diseusă. Femeii ăsteia îi plăcea mult să spună versuri pe muzică şi chiar să cânte. Avea talent la recitat, dar de cântat… cânta ca o cizmă! Numai că, era suficient de abilă şi, atunci când trebuia să dovedească voce, şoptea cuvintele cântecului, cu un glas gutural şi gâlgâit, în urechea muşteriului plăcut impresionat, de-i ridica părul pe mâini şi pe picioare. Şmecheria asta a învăţat-o de la o damă care i-a zis să nu mai ragă a cânta, pentru că-şi alungă clienţii, după care a şcolit-o. Londa, femeie isteaţă a prins tehnica imediat şi a început să capete căutare, până a întâlnit-o Diamandescu, de care s-a îndrăgostit nebuneşte.  

Diamandescu, văduv de doi ani, stătut, a năvălit peste ea, cu tot elanul bărbatului de patruzeci şi cinci de ani şi i-a creat condiţii să-i arate ce poate şi ea. Nici că mai câştigase Diamandescu atâta bănet cât câştigă de când o are pe Londa diseusă-cântăreaţă.

Talentată la vorbă şi la pat, Londa, adică Lucica Bârcă, din Pleniţa, olteancă pură, a băgat dracii-n Diamandescu şi au pus pe picioare afacerea care lâncezea. E drept că, de vreo doi ani, a cam început să se îngraşe, dar dolofană cum e nu trece nevăzută. Păi… când îşi îndreaptă boiul scoţând, mai mult, în evidenţă sânii mari, struniţi bine în sutienul din pichet cu danteluţă fină, lăsată înadins să se vadă, ca să îndrume ochii către cărarea făcută de sânii ce merg gemeni spre nasul muşteriului înghesuit ca din întâmplare, credeţi că se mai gândeşte cineva că-i cam grăsuţă? Şi când scutură mărunţel din umeri, lăsând tremurici în blana de vulpe neagră pe care o poartă seara, pe răcoare şi smuceşte brusc din cap, fluturând onduleurile scurte şi blonde împrăştiind miros fin de parfum Chanel, peste obrazul vreunui bărbat vânos, cu ochi de lup hămesit, credeţi că nu-l ţine în hăţuri până la închiderea localului? Îşi plimbă fundul de regină arabă, mare şi tare ca piatra, lăsând ca din întâmplare unele palme abile să verifice marfa, ca apoi să se întoarcă la mica ei scenă şi să reducă freamătul produs de trecerea ei divină, la o tăcere apăsătoare, făcându-i să-i asculte versurile-cântate. Femeile uită de intrigi, de gelozie şi invidie, dorindu-şi în adâncul sufletului să fie măcar o noapte ca ea. Şi, Londa, printre mese şi de pe scândurile scenei, le dă lecţii de cuceritoare şi devoratoare de bărbaţi sub privirile aparent neatente ale cârciumarului.

De multe ori, mai în glumă, mai în serios, Londa se lăuda că ar fi fost putred de bogată dacă ar fi avut măcar o sută de lei de la fiecare nevastă iubită din focul stârnit de talentul ei. Şi avea dreptate! Gura ei cărnoasă şi roşie, de rujul depus cu dărnicie, scânteia în razele becului atârnat deasupra capului, sub streaşina casei, şi se mişca lasciv sau repejor, după cum erau versurile, ba chiar rămânea întredeschisă, până-şi regăsea suflarea, arătând dinţi de olteancă, strălucitori şi devoratori. Unghiile vopsite cu lac roşu scoteau în evidenţă degete lungi, abile şi fremătătoare pe blana neagră şi colţul urechii, în jocul stârnitor de pofte însoţit de priviri lungi, întârziate pe trupul şi faţa vreunul muşteriu căzut în freză de mrejele întinse de planturoasa diseusă.
          Clienţii consumau din plin vodcă, alte baterii de vin, alţi mititei, alte fripturi. Londa îşi făcea numărul până la ora unuspreceze şi jumătate, după care mulţumea trimiţând, cu degetele depărtate, bezele din vârful buzelor, în semn că pentru toţi şi, se retrăgea, pe uşa întunecată din dreapta ferestrei, lăsând în urmă o vrajă parfumată, plină de dorinţi. Multe priviri se înfigeau pofticioase în întunericul unde-şi închipuiau desluşind minuni. Burţile erau pline, minţile înceţoşate şi picioarele, devenite grele, făceau nevestele utile la cărat sau sprijinit.
          Farfuriile, spălate rapid de Nicu, erau puse vraf în coşuri de răchită în timp ce Frunzoaica scutura şi împăturea feţele de masă, înghesuindu-le într-un lădoi la care punea lacăt. Sifoanele rămase fără suflare, zăceau pe lângă mese, alături de sticlele goale, dovedind cât de vremelnice sunt clipele de semeţie. Diamandescu se ducea să pună lacătul la poartă, după ce ieşeau cei doi Frunzoi, frânţi de oboseală, cărând plase cu mici şi fripturi rămase, precum şi buzunarele pline de bacşişuri. Un "Să nu întârzii mâine!”, zis de Diamandescu lui Nicu Frunză, încheia o duminică fermecată şi deschidea o săptămână de muncă îndârjită în aşteptarea unei noi duminici poate mai fermecată.