Agripina

Veronica Bectaș

 

          În ușa magaziei de lemne, în fața unei măsuțe, improvizată dintr-un tocător de zarzavat așezat pe un scaun cu spătar din lemn arcuit, se odihnește Agripina, ghemuită pe un scăunel improvizat și el dintr-o buturugă. Cu mâinile sub sâni, cu fustița trasă peste genunchi, până aproape de papucii care odată fuseseră niște pantofi bărbătești, Agripina privea în gol, legănându-se ușurel. Cine știe cât ar mai fi stat așa dacă n-ar fi trecut o mașină prin groapa cu noroi, din dreptul curții fără gard, și n-ar fi împroșcat totul în jur, mai-mai s-o murdărească.

           S-a trezit brusc din amorțeala care-o cuprinsese. Își puse în ordine, sub basmaua decolorată, părul încărunțit, și-și trase pulovărașul roșu, ponosit, până spre mijloc, îi aranjă și mânecile scurte, peste cele ale flanelei bărbătești pe care o purta dedesubt, netezi și fusta, se ridică și se întinse. Se întinse doar pentru un metru și jumătate cât avea prăpădita ei de statură.
         - Cât e ceas?, o întrebă pe vecina care gătea într-o magazie mobilată mai bine ca a ei, întrucât avea lampa cu petrol aşezată pe o ladă mare de campanie.
         - Unu. Da... de ce întrebi?
         - Nu mai vine Mihai și, azi e ziua me! răspunse Agripina cu accentul ei rusesc.
         - Iar?, zise vecina ca să se afle în treabă și-și văzu de-ale ei.
        Agripina nu o băgă în seamă. Scoase o sticlă, de un litru, cu vodcă și trei pahare mititele. Ca o preoteasă ce urma întocmai ritualul, tacticoasă, se așeză din nou pe scăunelul-buștean, în fața scaunului-masă, pe care aranjă cele trei pahare: unul în fața ei și celelalte câte unul în dreapta și unul în stânga, ca și când acolo ar fi fost cineva. Agripina destupă sticla și, încet, o ridică închinând cuiva imaginar apoi turnă în paharul din dreapta, apoi în cel din stânga și la urmă în cel din fața ei. Trase aer în piept și, cu hotărâre, înșfăcă paharul ei și zise:
        - No... zdarova, Agripina! și ciocni cu fiecare pahar din fața ei. Bău scurt, bărbătește, și se scutură. Puse paharul pe scaun și cu mâinile în poală și privirea în gol, urmărea un vis sau poate un film, văzut numai de ea. Deodată zâmbi, reveni din vis și puse iar vodcă în paharul ei.
        - No... zdarova, tatica!, Oi, oiiii, tatica!, ciocni cu paharele, îl bău pe al său și apoi pe cel din dreapta. Le așeză la loc, le umplu și urmă:
        - No... zdarova, mamica, maia mamica!, repetă ritualul și de astă dată, bău paharul său și pe cel din stânga. Umplu golurile și urmă:
        - No... zdarova, nașa... Rămase cu mâna ridicată, apoi se corectă: maia jizni! maia... Bău scurt din fiecare pahar și le umplu imediat.
        Vecina, care cunoștea obiceiurile Agripinei, îi zise:
        - Las-o dracu' fato! Viața e viață și moartea e moarte! Nu tu i-ai omorât. Și nu-i nici vina ta că au murit chiar de ziua ta! Așa a vrut Dumnezeu, ce vrei să mai faci după atâția ani?!
        Agripina nu-i răspunse. Nici nu putea și nici nu voia s-o facă. Era durerea vieții ei. Avea câteva zile de sărbătorit cu adevărat, în viața ei searbădă. Serba ziua de naștere a mamei ei, a tatălui, a soțului și atât. Ziua ei de naștere era ziua în care, la cincisprezece ani, i-au murit amândoi părinții. În loc să fie o zi de sărbătoare era o zi de doliu.
        - No... zdarova, tatica!, zbieră Agripina cu fața plină de lacrimi, către paharul din dreapta și-l duse la gură cu mâna tremurândă. Bău scurt pe al său și apoi, încet, întinse mâna către celălalt pahar, îl luă cu sfială, îl duse la buze și bău cu înghițituri mici, amestecând vodca cu lacrimi. Puse paharul jos, lângă al său, îl trase și pe celălalt mai aproape, îl luă cu aceeași sfială și-l bău, le strânse laolaltă în palme și-și puse fruntea pe ele plângând amarnic.
        Cu ochii minții revedea cumplitele imagini și retrăia nenorocirea ce se abătuse asupra familiei sale. După ce rușii cei roșii le luaseră casa și gospodăria, ea și părinții ei, cu boccelele în căruță, au fugit o dată cu soldații români care se retrăgeau.
        Avea doar cincisprezece ani când a trăit grozăviile războiului. Totul trecea prin fața ochilor ei ca pe pânza unui ecran. Dar, cel mai cumplit moment a fost de ziua ei, cu treizeci de ani în urmă când, bucuroasă că găsise urzici la o margine de pădurice, venea cu poala plină către căruța cu boarfe și soba de campanie a soldaților pe care încă trei familii de basarabeni refugiați îi însoțeau. Deodată, au început să tragă tunurile și, în fața ei, la câțiva metri, un obuz i-a sfârtecat pe toți, lăsând în locul lor o groapă și soba de tablă prăbușită cu picioarele în sus, pe marginea gropii. Bucăți de carne de cal, cârpe arse, sânge, bucăți de oameni. Nimic n-a mai rămas ca să poată fi recunoscut. Agripina înțepenise în mijlocul poieniței cu ochii pironiți la soba de tablă. Nu pricepea nimic. Un soldat veni în grabă și-o smulse din loc, apoi o târî după el până îi întâlni pe ceilalți care se regrupau. Ea nu auzea nimic. Soldatul, un om îmbătrânit, a învelit-o cu o manta și a ținut-o cu el tot timpul până la București. Aici i-a prins Pacea!
         Marin Spânu, soldatul-părinte al Agripinei, a luat-o la el acasă, la familia lui. N-o mai avea, însă, nici el. Locuise pe Calea Griviței, undeva lângă gară. Ai lui fuseseră bombardați și muriseră. Cu Agripina de mână, Marin Spânu s-a dus la un frate de-al său, undeva într-un sat de la marginea Bucureștiului. Acolo, i-au făcut acte, acolo a început să-și revină, să vorbească, să știe de ea.
        Nea Marin o iubea ca pe fiica sa. Mică și urâțică, Agripina era harnică și foarte ascultătoare. Viața ei și a lui Nea Marin a început să se schimbe în bine, el era cizmar și lucra la un atelier din Rahova. Într-o zi acesta adusese, dintr-un sat, o femeie, în casa de paiantă pe care o construiseră toți membrii familiei, de la frate la naș, supravieţuitori ai războiului. Marin i-a prezentat-o Agripinei și i-a spus că dacă se vor înțelege o s-o ia de nevastă. Fata nu s-a mirat, nu s-a împotrivit și Nea Marin era fericit. Ioana, femeia lui, se împăca bine cu Agripina și amândouă umpleau viața lui Marin.
       Trecu ceva timp și Ioana începu să-și facă probleme pentru că fata n-avea de nici unele, că trebuia să se mărite și a hotărât că trebuia să-și ia o slujbă ca s-o ajute. Fata a vrut și ea să câștige un ban al ei, așa că, Ioana și Agripina s-au dus împreună și au căpătat de lucru la niște sere. În sere munceau zi lumină, dar acasă totul era ca oglinda.
       Nu era om mai fericit ca Nea Marin. Agripina cea cu nasul borcănat, gură cărnoasă şi bondoacă, începuse să înflorească, mai slăbise și ochii albaștri ca cerul străluceau la gândul că va putea în curând să-și întemeieze o familie. Nea Marin și Ioana o ajutau să treacă peste momentele cumplite când, de ziua ei, cădea într-o muțenie cumplită și-i respectau durerea. Evitau să-i serbeze ziua după o încercare nefericită a Ioanei de a o face să renunțe măcar a doua zi, la doliul pe care și-l impusese.
        Agripina se agăța de aceste momente din viața ei, cu frica de a nu uita. I se părea, uneori, că nu merita viața de acum, că trebuia să fie cu ai ei, că maică-sa o trimisese intenționat la cules de urzici. Uneori, mintea ei o lua razna și întorcea pe toate fețele nenorocirile, începând cu plecarea de acasă, din sat. Multe lucruri se învălmășeau în mintea ei de copil, dar ceva o făcea să se agațe de tot ce-și amintea ca să nu se rupă de viața ei de altădată. Acum, când muncea, avea mai puține momente de tristețe și alături de Ioana totul părea mai ușor, iar Nea Marin pe care-l iubea la fel ca pe "tatica" le făcea multe pe plac și căuta să le facă fericite.
        Într-un timp, Ioana începuse să aibă vorbe ascunse cu Nea Marin. Agripina simți că ceva nu-i în regulă și-l întrebă:
        - Șe-i, vreți să plec?, și se uită în ochii lui.
         - Nu ți-e bine, fato? Cum să pleci? și-i zise Ioanei:
        - Vezi? Acum spune-i tu!
         - Agripino, un coleg de-al lui Marin ar vrea să te cunoască, poate că te ia de nevastă. Vrei să-l vezi?
        Fata rămase împietrită. Nu se gândise că a trecut atâta vreme și că, gata, era timpul să se mărite. Avea 25 de ani! Le-a promis că o să-l vadă și au fost mulțumiți. Noaptea, în pat, Agripina și-a chemat părinții și pe aripile gândului i-a întâlnit și s-a sfătuit cu ei. A făcut legământ de moarte că toată viața nu-i va uita, că ei vor avea un loc de cinste la masa și în familia ei. A stat la sfat de taină cu ei în gând, apoi în somn, și le-a povestit toate câte le-a întâmpinat de când s-au despărțit și până acum. Dimineața s-a sculat obosită, dar cu sufletul plin de mulțumire.
        După o săptămână, vederea a avut loc la ei acasă, unde Mihai, băiat tânăr, scund și îndesat, priceput și foarte apreciat cizmar, a avut plăcerea s-o cunoască. Duminica următoare, au ieșit toți patru la iarbă verde, apoi duminică de duminică, Mihai venea s-o ia la plimbare. În toamnă, a cerut-o de nevastă și au făcut o nuntă mică, după posibilitățile lor.
        Toți au fost mulțumiți, dar din cale afară erau Mihai și Nea Marin. A doua zi după nuntă, Mihai era obosit și fericit. Nea Marin era în al nouălea cer. Când Agripina a ieșit din casă în curte, plină de rușine și sfială, Nea Marin i-a luat mâinile și i le-a pupat, a luat-o după umeri, a strâns-o la piept și i-a zis:
        - Fata tatii, n-am fost atât de fericit și de mândru ca acum, de când m-am însurat prima dată! Mulțumesc lui Dumnezeu că ai vrut să rămâi cu mine și cu Ioana și nu ne-ai făcut de râs. Dacă ai tăi te-or vedea, au de ce să fie și ei mândri! Să dea Dumnezeu să fiți fericiți! 
        Se întoarse către Mihai și-i zise:
        - Dacă nu te porți bine cu ea, te omor!
        Mihai locuia cu chirie într-o cameră, la parterul unei case la curte. Proprietarul casei fusese obligat să ia chiriași. Mai mult de jumătate de curte fusese desființată, iar în locul ei, acum, era o stradă îngustă, neasfaltată. În toată casa nu exista curent electric și nici podele, decât în cele două camere în care locuia proprietarul, așa că, mai bine de douăzeci de persoane, în șase camere, aveau doar lampă cu gaz pentru luminat și lampă cu gaz pentru gătit. În schimb, era apă la cișmeaua din curte și un closet mai bine făcut decât cel de la țară. Unii, mai pricepuți, și-au înjghebat o magazie din scânduri, acoperită cu bucăți de tablă sau carton asfaltat bătut în cuie, peste care puneau și pietroaie mari să nu le zboare vântul. În magazie, fiecare își făcea mâncare, din primăvară până toamna târziu și adăposteau lemnele și cărbunii pentru foc, în perioada de iarnă. Soba de tablă, pentru gătit, era minunată și la încălzit, iarna.          
        Nici la Nea Marin nu aveau curent electric așa că, Agripinei nu i-a fost greu să se adapteze noii locuințe. Era mult mai întuneric în cameră, nu avea decât o ușă și, imediat în stânga, o fereastră cu două geamuri mici, duble. A cărat câteva cărămizi, pietre și bețe, pe care le-a găsit pe o stradă apropiată, lângă un depozit de lemne, pentru a întocmi un prag în fața ușii, ca să-și poată lăsa papucii la intrare fără a se noroi. A văruit camera, a pus pe doi pereți macaturi noi, pe care le primise în dar la nuntă, a aranjat patul din fier în colț, între macaturi, au cumpărat o mașină de gătit, cu lemne, pe care ea a pus-o spre fereastră, a instalat și o masă cu patru scaune, pe care i-o dăduse Nea Marin și, peste rogojinile cumpărate din Obor, a pus preșurile pe care le cumpărase din salariul ei. Pe peretele din dreapta, după ușă, bătuse Mihai o scândură, cu niște cuie ieșite în afară, peste o fâșie de macat și așa a făcut un cuier. O ladă mare, din scândură nouă, făcută de nașu', ațezată pe niște cărămiși, pusă de-a lungul peretelui de la cuier până aproape de pat, ținea loc de șifonier și de pat pentru un musafir de o noapte. Din ștergarul de mire a încropit două perdeluțe pentru geamuri.
       Acum, casa strălucea de curățenie și era bine mobilată. Mihai a rugat-o să-și schimbe serviciul undeva mai aproape și, cu un program de opt ore ca să aibă și ea timp de casă. Agripina s-a angajat la o fabrică de confecții, unde lucra în schimburi. Nu se plângea de muncă și nici programul nu i se părea greu. Erau fericiți și mulțumiți.
       Nu îi neglijau nici pe Nea Marin și Ioana, pe care-i vizitau de câte ori puteau dacă aceștia nu veneau pe la ei.
       După un timp, Agripina îi propuse lui Mihai să strângă ceva bani să aibă de o casă a lor. Visa la o casă a ei, o casă cu condiții de bloc, așa cum aveau unele colege ale ei. Mihai a fost de acord, ba mai mult, a făcut cerere la serviciu pentru a primi un apartament. A stat pe lista cu apartamente mulți ani, după care a fost mutat pe lista cu garsoniere. Agripina nu i-a dăruit un copil și asta i-a schimbat prioritatea. Condiții proaste de locuit avea, dar... n-avea copii. Ce era să facă? Aștepta și, din când în când, spera că va veni clipa în care va primi și el mult râvnita garsonieră.
       Agripina nu-l mai întreba “cum e coda na doma" și nici nu mai vorbea de cum o să-și aranjeze ea casa. Dar, continua să cotizeze la CAR ca să poată să facă împrumut când o primi "minunea".
      Anii treceau, copiii se lăsau așteptați, casa la fel, vizitele la Nea Marin și Ioana erau regulate, dar durerea din sufletul Agripinei nu se înmuia. Sărbătorile din viața ei erau umbrite de nenorocirile din copilărie. Mihai se obișnuise cu necazul ăsta și în ziua când era o "sărbătoare" căuta să vină devreme acasă. "Serba" și el, cu restul de vodcă rămas de la petrecerea Agripinei, când ajungea înaintea lui acasă, sau ea era de noapte.
      Astăzi, Mihai întârzia nepermis de mult și Agripina era în prima zi de concediu, așa că a început "petrecerea" devreme.
      Pe la ora trei își făcu apariția și Mihai. Intră în casă şi găsi pe masă marele castron plin cu sarmale, strachina cu smântână, colţunaşi reci, o farfurie, plină-ochi, cu borş de sfeclă, iar pe sobă, olicica în care era  restul de borş. Își lăsă servieta ponosită și veni în grabă la magazie:
      - Agripina, Agripina, fato!!!, uite, uite ce-am aici!!..., o striga cu glas sugrumat de emoție.
      Agripina, era în aceeași poziție, ghemuită peste paharele goale, cu fața umflată de alcool și plâns, cu basmaua atârnându-i până peste pahare. Mihai o ridică cu greu, îi șterse cu palma lacrimile de pe obraji, îi potrivi basmaua, îi frecă duios semnele din frunte rămase de la paharele pe care se sprijinise, căutându-i privirea tulbure și-i zise fericit, pupând-o cu foc, pe buzele umflate:
      - Uite, fata tatii, uite, ți-am adus casa! Casa, Agripino! Ne-a dat garsoniera! O să avem baie şi bucătărie, şi aragaz… Mergem mâine să cumpărăm și mobilă! Azi,... vezi,... mamica și tatica, nu ne-au uitat, au zis că trebuie să fii fericită...! Auzi?..., tatica, a zis... Uite,... casa!, și-i îndesa în față repartiția pentru o garsonieră la bloc.
       Agripina, privea cu ochi tulburi peticul de hârtie și încerca să se țină pe picioare. Mihai își băgă hârtia în buzunar, luă sticla aproape goală și o sprijini pe Agripina până în casă. Aici, o așeză pe pat, îi dădu basmaua jos, o înveli și trase un gât de vodcă. Se urcă și el în pat, lângă ea, așa, îmbrăcat cum era. O luă de după gât, și începu să-i cânte un cântecel inventat de el, care avea darul de a o împăca pe Agripina, atunci când era în momente grele. Acum însă, cântecelul avea versuri noi:
       - Agripina, fata mică,/ Nu mai plânge de tătică!/ Agripina, fata mică,/ Are o casă mititică!/ Agripina, fata mică,/ Nu mai plânge de mamică!/ Agripina, fata mică,/ Are o casă mititică!, o legăna Mihai și din când în când gusta tacticos, câte puțin, din vodcă și pleca cu gândul aiurea. 
       A doua zi, Agripina refăcută, plină de elan s-a avântat în vârtejul grijilor pentru noua casă. Cu bluza albă ca laptele, fusta la modă, din tergal gri şi cu părul albit strâns la spate, într-un coc mic, arăta ca îmbrăcată de sărbătoare. Dar cum altfel?! După zece ani, de așteptare, avea să aibă casa ei!
       Când totul a fost gata, Agripina și-a luat adio de la toți și când s-a suit în camionul hârbuit, alături de Nea Marin care-i ajuta la mutat, i-a strigat vecinei:
       - Bucurie am acum, tot de la mamica și tatica! Acum... mare bucurie! Nu uita Agripina! Budite zdarovî!