Pete albastre

Aici, pe scaunul acesta de spital, lângă patul lui, viaţa Mariei, din ultimii zece ani, se derula ca un film. Până la terminarea facultăţii totul a fost ca un film alb-negru şi nici nu-i plăcea să-şi aducă aminte.

Viaţa ei a început acum zece ani, la petrecerea familiei Niculescu, atunci când Dana, colega ei, i-a atras atenţia că ar trebui să-şi facă şi ea un rost.

- Eşti tânără, arăţi foarte bine şi, ca să te pui în valoare, ar trebui să-ţi găseşti un bărbat care să-ţi ofere o situaţie materială şi un post bun, îi zisese Dana Nicolescu. Mă voi ocupa eu de treaba asta pentru că tu nu eşti în stare.

La scurt timp, Dana o chemă pe la ea şi i-l prezentă pe Eduard Moscovici, un tip bine făcut, căruia nu-i dădeai mai mult de 50 de ani, foarte bine îmbrăcat şi foarte manierat. Dana l-a prezentat şi i-a lăsat împreună. Maria era teribil de stânjenită, dar Edi a intervenit salvând momentul:

- Domnişoară Maria, nu te supăra. Nu trebuie să te simţi stânjenită. Dana ne-a aranjat această întrevedere, iar noi va trebui să ne purtăm normal. În fond, n-avem nimic de pierdut dacă discutăm puţin, să ne cunoaştem, fără a ne angaja cu nimic, zise el cu aerul cel mai normal din lume. Dacă n-ai nimic împotrivă, putem merge la o cofetărie sau la un restaurant să stăm de vorbă. Aici aerul e cam "greu".

Au plecat împreună şi s-au oprit la un restaurant. Mariei îi era teamă. Se simţea cu adevărat stânjenită la braţul unui bărbat în vârstă. Înainte să intre, s-a oprit brusc şi s-a uitat în ochii lui. Albastrul minunat, limpede ca cerul, a întâmpinat-o cald, învăluitor, fără margini, dându-i încredere.

- Nu-ţi face probleme, i-a zis el, sunt aici.

Aşa a fost atunci şi de atunci mereu. El i-a găsit o slujbă bună şi tot el a ajutat-o să-şi facă rost de casă. Cât de fericită a fost când a primit cheile apartamentului! L-a sunat la birou, dar nu l-a găsit decât după o săptămână. Era plecat în provincie, unde avea un proces. Era considerat unul dintre cei mai pricepuţi avocaţi.

Toată săptămâna Maria cărase lucrurile pe care le avea. Îşi văzuse visul cu ochii, dar nu avea aceeaşi satisfacţie fără el. Atunci şi-a dat seama cât de mult intrase în viaţa ei şi ce importanţă covârşitoare avea. Se simţea atât de singură şi nu mai voia să-l lase să plece atât de mult timp de lângă ea.

La întoarcere, Edi era puţin obosit, dar imediat venise să-i vadă apartamentul. Se arătase foarte încântat, iar Maria îi pregătise o friptură, la tigaie, pe un mic reşou electric. Au băut vin şi au discutat despre cum o să arate apartamentul când va fi mobilat cu tot ce trebuie. Maria visa cu ochii deschişi, valsa în mijlocul sufrageriei goale, sub privirile albastre pline de iubire ale lui Edi. S-a lăsat obosită şi fericită pe podea, lângă el, şi l-a îmbrăţişat pentru prima oară. Mirosea atât de frumos, era atât de bine. L-a sărutat timid, iar el nu s-a avântat, n-a forţat nota. Au stat aşa, pe jos, mult timp. Într-un târziu, i s-a dăruit total. Fusese prima ei experienţă sexuală.

Se gândeşte şi acum cu emoţie la momentele acelea. Viaţa ei căpătase alt sens. Tot ce făcea Edi era cu mult tact, cu multă iubire şi grijă. Îi făcuse educaţie culturală, îi trezise gustul pentru muzica clasică şi literatura de calitate. A reuşit să înveţe să gătească, sub supravegherea lui, făcând haz amândoi de nereuşitele culinare. Îl iubea din ce în ce mai mult.

Acum, pe patul spitalului, îşi dădu seama că între ei n-a existat niciodată ironie, pică, ranchiună. Felul în care privea lucrurile, cu multă experienţă, fără grabă, de parcă timpul ar sta pe loc, îi dădea ei o siguranţă şi o speranţă fără margini.

La slujbă se descurca foarte bine, căpătase experienţă şi încredere. Era apreciată şi invidiată chiar. Colegele o întrebau de ce nu se căsătoresc sau de ce nu au un copil. Mereu le răspundea că nu are importanţă asta, iar pentru copil nu era pregătită. Avea o viaţă plină, Edi era totul pentru ea. Era la adăpost de orice neplăceri.

Muncea mult Edi, avea nenumărate procese de care se ocupa şi câştiga foarte bine. Era foarte căutat şi avea mult succes. Deseori era obligat să plece în provincie, pentru diverse procese, de unde venea obosit şi plictisit. Ea făcea totul ca să-l destindă, să-l facă mulţumit. O merita. Edi vedea eforturile ei şi era fericit. Câteodată rămânea la ea peste noapte. Dimineaţa, el se trezea primul şi pregătea cafeaua. Erau minunate dimineţile acelea. Acum realiză că n-au petrecut nici o dimineaţă de sfârşit de săptămână în afară de concediu. El era mereu plecat în provincie de vineri până duminică seara. Muncea mult.

La el acasă n-a fost niciodată şi nici n-a invitat-o. Ştia că are o menajeră care locuieşte la el. Maria a vorbit de câteva ori cu ea la telefon. Asta a fost tot şi n-a insistat. Se iubeau şi erau fericiţi, asta era important.

Maria se înfioră, halatul alb pe care i-l dăduse doctoriţa Stela Niculescu, sora mai mică a Danei, nu-i ţinea de cald. Se ridică şi se îndreptă către fereastră... De aici nu se vedea decât cerul albastru ca ochii lui Edi. Din nou, Maria avu senzaţia morţii, a prăbuşirii. Ce va face ea dacă Edi nu va trece cu bine de acest accident cerebral? Cum va fi viaţa ei de aici încolo? De cinci zile şi nopţi era alături de el, aici, la spital. Nu putea să-l părăsească. Nu-l avea decât pe el.

            Munca l-a doborât. Plecatul des în provincie, din ultimul timp, l-a extenuat. Venea obosit şi nervos. Căuta tot mai des refugiu în braţele ei. Nici acasă nu se mai ducea. Anunţa menajera scurt şi nervos, închidea telefonul de parcă-i era silă. Era foarte obosit.

Maria se aşeză din nou pe pat, la capul lui şi începu să-l mângâie. Deodată, în cameră intră asistenta şi o doamnă în vârstă, îmbrăcată decent, cu părul alb tuns scurt. Asistenta plecă, iar doamna se apropie timidă de pat, cu ochii ţintă la Edi. În ochii ei, la fel de albaştri, jucau lacrimi şi bărbia îi tremura.

- Eduard, sunt eu, Etelca. M-a anunţat Rozi că eşti bolnav şi am venit cât de repede am putut, zise femeia încetişor. Apoi se adresă Mariei:

- Ştiţi, domnişoară doctor, Eduard e cel mai bun om din lume. Toată viaţa lui a avut grija mea. Locuim în Ploieşti. Acum 42 de ani, când l-am cunoscut, el era singurul care nu râdea de mine şi de numele meu. Ştiţi, eu mă numeam Etelca Călin. Sună foarte urât dacă pronunţi într-un anume fel. Sunt mai mare cu opt ani. El a fost toată viaţa mea. Duminica trecută am sărbătorit 42 de ani de la căsătorie.

Dintr-o dată Mariei începu să-i vâjâie capul şi să-i danseze în faţă multe, multe pete albastre.

Veronica Bectaş  (august 1996)

Armeanca

Într-o dimineaţă de mai, după Paşte, s-a mutat cu chirie, o familie tânără, cu şapte băieţi, în casa din fundul curţii, la madam Anton, Leana Anton. Aceasta avea două corpuri de casă, unul aproape de poartă, pe care-l ocupa ea, format din două camere şi o bucătărie, şi altul, mai în fundul curţii, format tot din două camere şi o bucătărie, nelocuit. Ambele corpuri de casă aveau anexe câte o magazie pentru lemne, care se transforma vara în bucătărie. În fundul curţii era un closet comun pe care toţi trebuia să-l întreţină în mare curăţenie, aceasta fiind una dintre condiţiile cerute de proprietăreasă, care era mai mult plecată de acasă, la fiica ei ce avea un copil mic şi locuia la bloc.

Pentru Leana Anton, familia numeroasă a chiriaşilor era o mană cerească întrucât îi asigura permanenta supraveghere a casei, o siguranţă de care avea mare nevoie chiar şi atunci când venea de la fiică-sa.

Tânăra familie era formată din tată, mamă şi şapte băieţi. Tatăl, un mecanic auto transformat în şofer al unui director de fabrică, era de fel din Ucraina, ajuns nu se ştie cum la noi în ţară. Mama copiilor - o armeancă din Bucureşti, rămasă fără tată, într-o sărăcie cruntă, alături de o mamă foarte bătrână şi neputincioasă - era muncitoare la cantina întreprinderii unde lucra şi soţul ei şi aveau împreună şapte copii, născuţi în fiecare an, astfel că primul avea opt ani, iar ultimul doar, un an.

Maria armeanca era o femeie micuţă, plinuţă, fără să fie grasă, cu o piele albă trandafirie, cu ochii negri şi sprâncenele tot negre. Lucrul cel mai grozav la ea era părul. Avea un păr negru, lucios, cu reflexe albastre, pe care îl purta la spate, într-o coadă groasă cât pumnul şi lungă până la genunchi. Maria a fost căsătorită cu Mihail, fără prea multă insistenţă din partea acestuia, de către mamă-sa, dornică să scape de ea pentru că bruma de avere pe care au avut-o înainte şi până după război a fost confiscată şi au fost siliţi să renunţe la magazin şi la casa în care locuiau. De supărare, tatăl Mariei a paralizat şi a murit, imediat după naţionalizare. Cele două femei au rămas fără nici un rost. Pe mama Mariei a luat-o un frate al ei, la Brăila, iar pe fată au măritat-o cu Mihail.

Imediat după căsătorie, Maria a născut un băiat, apoi altul şi altul, în fiecare an făcea câte un băiat. Mihail nu o lăsa fără sarcină. Nici nu voia să audă de avort sau de vreo protecţie. El considera că trebuie să-i dea femeii ceva de făcut, să n-o lase de capul ei. Gospodăria şi copiii trebuia să fie treaba femeii, aşa zicea el.

După al patrulea băiat, situaţia materială a familiei a devenit grea, iar spaţiul în care locuiau insuficient şi copiii nu aveau unde se juca, aşa că Mihail a hotărât să se mute, undeva la curte, unde aceştia ar fi avut loc de joacă. Între timp i-a găsit de lucru şi nevestei pentru că banii nu mai ajungeau şi pe copii i-au dat la cămin, iar lui i se părea că nevasta avea mai puţină treabă dacă stătea acasă cu burta la gură. Au mai sosit trei copii şi mutatul a devenit extrem de urgent. Mihail a găsit aici, la coana Leana, locul ideal pentru a-şi creşte copiii în siguranţă, în curtea cea mare, nefiind obligat să-i mai dea la cămin, aceştia crescându-se unul pe celălalt.

Maria muncea ca o roabă atât la cantina unde era angajată, cât şi acasă. Cu atâţia copii şi un bărbat foarte pretenţios şi cu atitudini de stăpân atotputernic, biata femeie era ca un titirez. Zbura la piaţă, cu cei doi copii mai mari, care o ajutau la căratul plaselor, făcea mâncare, spăla, călca, se ocupa de cei mici, iar seara, târziu, cădea ca un bolovan de oboseală. Atunci, proaspăt spălată, mirosind a săpun de rufe, când ajungea în pat, o lua de bună Mihail care, după un somn întremător de seară, o călărea ca un animal, până pica de oboseală şi adormea mulţumit. Nu conta că era gravidă, nu conta cum se simţea, era femeia lui şi ea trebuia să i se supună.

Dimineaţa, Maria trebuia să se scoale cu mult înaintea tuturor, să pregătească pachetele cu mâncare pentru copilul ce mergea la şcoală şi pentru Mihail, să aprindă lampa cu petrol pentru a încălzi apă, pentru ca Mihail să se spele, să-i netezească bine cămaşa de un alb orbitor, să-l ajute la îmbrăcat şi încălţat.

Mihail, o huidumă de bărbat, purta numai haine negre, un fel de pantaloni soldăţeşti, strânşi pe picior, pentru ca să poată încăpea în nişte cizme negre, uriaşe, o haină neagră dintr-o stofă groasă, cravată gri, cu buline negre, şi nelipsita cămaşă de un alb strălucitor pe care o schimba zilnic şi care trebuia să fie fără nici o cută. A cumpărat fier de călcat electric pentru ca Maria să-i poată face moftul şi cu asta o teroriza de câte ori avea ocazia, acuzând-o de nerecunoştinţă pentru că i-a uşurat munca.

Înainte de a pleca la serviciu, ultimul lucru pe care-l făcea Mihail era să se studieze cu luare aminte în oglindă, verificându-şi fiecare parte a corpului, minuţios, de la cizmele pe care Maria de lustruia impecabil, pantaloni, catarama curelei, care trebuia să strălucească şi ea, haina care trebuia să nu aibă nici o scamă, apoi, partea cea mai importantă, capul. Părul şaten era pieptănat pe spate, în onduleuri mari, iar mustaţa, groasă cât un vrăbioi zburlit, atârna mândră peste buza de sus, ajutând parcă, la susţinerea obrazului mare şi lat, cu pomeţi mongoloizi, deasupra cărora ochii verzi plini de neastâmpăr scormoneau după tot felul de nereguli. Deasupra ochilor, sprâncenele stufoase şi fruntea înaltă completau aspectul unui chip care ar fi fost frumos, bărbătesc, dacă gura lui ar fi ştiut ce-i zâmbetul. Chipul veşnic întunecat, cu buzele mereu strânse a mânie şi statura impunătoare, dădeau acestui bărbat aspectul unei brute. Şi aşa era.

Un tiran, un perfid şi o brută. Ticălos cu propriii lui copii, pe care-i bătea pentru orice motiv, lipsit de blândeţe şi de îngăduinţă, veşnic nemulţumit, îşi bătea nevasta cu o cruzime de nedescris. Erau cunoscute, de acum, bătăile pe care i le aplica Mariei, chiar şi la ea la muncă. Femeile, colegele ei de la cantină, erau uimite de rezistenţa şi de încăpăţânarea cu care admitea Maria viaţa aceea plină de umilinţă, de chinuri fizice şi sufleteşti pe care o îndura.

Femeia încerca să ascundă, fără să reuşească prea mult, suferinţele îndurate şi cu groaza în suflet alerga spre casă la sfârşitul programului, să ajungă înaintea lui Mihail, să facă în aşa fel încât să nu aibă motiv de scandal sau de bătaie. Când nu avea serviciu, suporta mai uşor bătăile şi urmările lor, dar, de când şi-a luat slujba, a început să-i fie ruşine de vânătăile pe care le avea pe corp, atunci când se spăla, la duş, după terminarea programului. Într-o zi, una dintre colegele ei, la vederea urmelor vineţii, lăsate de catarama curelei, bine imprimată în piele, pe spate, pe coapse, pe burtă şi pe ceafă, a leşinat. De atunci a evitat să mai facă baie împreună cu ele.

Îi era ruşine şi ciudă, dar nu lăsa să se vadă ce e în sufletul ei. Strângea acolo, munţi de ură, de disperare şi peste toate, o dorinţă aprigă de răzbunare. Îl ura. Îl ura pentru bătăile pe care le dădea copiilor, fără motiv, îl ura pentru animalele pe care le iubeau copii şi pe care el le ucidea în faţa lor, îl ura pentru felul cum o trata pe ea ca femeie şi ca om. Îl ura din tot sufletul şi toţi porii trupului ei emanau ură.

În nesimţirea lui, Mihail nu vedea urmă de ură, ci numai frica pe care o inspira tuturor şi mai ales celor pe care ar fi trebuit să-i iubească. În schimb, avea o dorinţă teribilă să se facă plăcut celor din jur, şefului, colegilor, vecinilor şi proprietăresei, căreia îi suporta câinele.

În condiţia de mutare a familiei sale, câinele maidanez de talie mare, care fusese favoritul soţului decedat al proprietăresei, trebuia să se bucure de respect şi grijă. Câinele. Rex, era cel care avea sub pază avutul proprietăresei atât timp cât ea nu era acasă. Femeia îi aducea mâncare, îl peria, îl spăla, iar el păzea cu toată seriozitatea casa şi curtea. O dată cu intrarea în viaţa lui a numeroşilor chiriaşi, Rex consideră să-şi mărească sfera de activitate luând asupra lui grija celor şapte copii. Pe Mihail nu-l putea suferi şi îl punea la punct ori de câte ori drumurile li se intersectau, printr-o ridicare de buză şi un mârâit lung, ceea ce însemna "vezi-ţi de treaba ta!", aşa încât orice atingere din partea acestuia era retezată din start. Şi, nici după trei luni, relaţia lor nu se schimbase. În schimb, cu Maria şi copiii lucrurile se schimbau radical. Ei erau fericirea lui. Cu ei se juca, cu ei mânca şi chiar dormea. Cel mai mult îl iubea pe prâslea, care abia se ţinea pe picioare şi cu care împărţea cel mai corect bucata de pâine. Maria avea grijă să-i dea şi lui câte o bucăţică din ce da copiilor şi să-l mângâie pe cap, vorbindu-i blând şi încredinţându-i, dimineaţa, înainte de a pleca la muncă.

La întoarcere, de obicei, când deschidea poarta, în curte, pe partea stângă, sub dudul cu frunziş des, se aflau pe pătura întinsă la umbră, cei mai mici copii ai ei care se jucau cu câinele. El nu se dezlipea de ei. Îi păzea ca pe puii lui. Dar iubirea câinelui pentru cel mic o bucura nespus. Era ca un tablou de la care nu-ţi puteai lua ochii. Într-o zi, aşezat în funduleţ, băieţelul brunet cu părul lunguţ mânca singur, dintr-o farfurie, orez cu lapte. Era destul de neândemânatic, dar se pare că ceilalţi erau ocupaţi fiecare cu farfuria lui, astfel încât pe el nu l-a mai ajutat nimeni şi mozolea singur, foarte preocupat de a-şi nimeri guriţa. Câinele se afla lângă el şi supraveghea cu interes drumul lingurii de la farfurie la guriţă. Când lingura, mai mult sau mai puţin plină, era băgată în gură, tot ce rămânea pe lângă era lins cu limbi repezi, aplicate cu tactică, stabilind curăţenia şi îndestularea amândurora. Copilul nu se grăbea şi aştepta ca lingura să fie curăţată înainte de a o băga iar în farfurie, demonstrând astfel că operaţiunea avea vechime şi fiecare îşi cunoştea bine rolul. Multe mame n-ar fi acceptat o astfel de relaţie între animal şi copii, dar Maria era încântată, mai ales că ai ei erau perfect sănătoşi, iar câinele o ajuta să-i înveţe să fie buni, blânzi şi iubitori.

În sâmbăta asta, de dimineaţă, Maria s-a trezit cu o stare ciudată. Aştepta ceva. Nu ştia ce. Îşi urmă întocmai programul casnic de la care nu se abătea sub nici o formă, apoi plecă la serviciu. Aici, îşi făcu treaba cu acelaşi zel şi glumi chiar cu colegele ei. La plecare, se duse la vestiar să se schimbe. Uşa vestiarului era întredeschisă. A vrut să intre şi rămase cu mâna pe uşă şi cu ochii ţintă la ceea ce vedea. În vestiar, pe o bancă, în mijlocul încăperii, se afla Mihail al ei, care săruta mărunţel, cu multă drăgălăşenie şi grijă, pe faţă, pe ochi, pe păr, una dintre fetele de la distribuirea pâinii, din cantină.

Era o fată de vreo douăzeci de ani, blondă, cu ochii verzi şi vorba sâsâită. Foarte slabă, arăta ca o coadă de mătură înfăşurată în halatul alb pe care trebuia să-l petreacă bine ca să nu-i fluture în jurul trupului.

Mihail o ţinea între picioare şi de la înălţimea lui ajungea fără efort s-o sărute pe frunte, pe păr, pe gât. O mângâia, cu mâinile lui mari, pe umeri, pe pieptul plat, apoi pe şolduri şi-i ridica halatul mângâindu-i pulpele ca de lăcustă.

- Mâine, mergi cu mine la pădure?, îl întrebă ea izmenindu-se ca o pisică în călduri.

- Merg, iubito, cum să nu merg!, răspunse el gâfâind, mângâind-o frenetic.

Acum, Maria îşi reveni. Brusc se retrase şi plecă acasă fără să se mai schimbe de halat. Plecă repede, din ce în ce mai repede şi într-un târziu îşi dădu seama că aleargă. Numai că drumul pe care apucase nu era cel spre casă, ci undeva aiurea. Merse un timp şi ajunse într-un părculeţ, între nişte blocuri. Acolo se aşeză pe o bancă. Îşi luă capul în mâini şi rămase aşa prăbuşită pe spătarul băncii. În minte îi năvăliră toţi anii de chinuri alături de un bărbat tiran, pe care nu-l credea capabil de iubire, de un gest tandru, de un zâmbet. În faţa ochilor îi apăru imaginea în care el arăta că poate fi în stare de tot ce-i refuzase ei. I se părea că visează. Îşi reveni când, în parc intră un grup de copii. Se ridică şi încercă să se orienteze. Găsi repede calea spre casă. O cuprinse groaza de cât de mult timp întârziase. Îi părea rău de copii.

De cum deschise poarta, câinele îi sări în întâmpinare, lătrând nervos şi ducându-se spre fundul curţii. Maria cu inima strânsă se duse după câine. Acolo, aproape de closet, băiatul ei cel mare, Anton, săpa o groapă şi plângea.

- Ce-i? Ce s-a întâmplat?!, întrebă ea disperată.

- Tata m-a pus să sap o groapă. A spus că-i îngroapă pe copii dacă se mişcă. I-a legat de picioarele sobei, în casă, pe Miron şi pe Eduard. Unde ai fost?!!, îi zise băiatul cu voce scăzută, ştergându-şi lacrimile de pe obraz.  

- Mamă, cred că a înnebunit!, îi strigă băiatul în timp ce Maria fugea îngrozită spre casă.

Aici, cei doi copii erau legaţi, cu mâinile la spate, aşezaţi pe podea, de picioarele sobei de tablă. Maria se repezi şi-i dezlegă, apoi îi împinse afară în curte. Ceilalţi copii erau ciuciţi, ca nişte pui speriaţi, pe prispa casei proprietăresei. Acolo îi împinse şi pe cei doi, urmaţi de Anton, care lăsase săpatul şi fugise în acelaşi loc.

Maria dădu să intre în casă, urmată de câine. Pe prag apăru Mihail, cu faţa descompusă de ură şi se repezi la ea. Maria încercă să-l evite, dar el o înşfăcă de păr. O trase cu putere spre el şi începu să-i care pumni. Maria se ghemui la pământ, încercând să-şi acopere faţa. El o lovea cu cizma pretutindeni. Femeia începu să ţipe şi pe el îl apucară furii de nebunie. Ea se agăţă de picioarele lui, împiedicându-l s-o mai lovească. Părul i se despletise şi ridica spre el o faţă suferindă, înlăcrimată, umflată, implorând îndurare.

Atitudinea ei îl înnebunea şi mai tare. Învăluită aşa în părul negru uriaş, cu faţa plină de suferinţă, îi părea o imagine cunoscută, imaginea unei icoane şi asta îl enerva şi mai tare. O târî până aproape de prag. Aici, ţinând-o de păr, întinse mâna şi apucă cuţitul de pe masă. O târî înapoi în curte unde o ghemui la pământ şi o propti cu capul între picioarele lui apoi începu să-i apuce câte o şuviţă de păr şi să i-o taie. Îi tăia părul cât mai aproape de pielea capului, cât mai lung, şuviţă cu şuviţă, şi-l arunca răspândindu-l prin curte, cât mai departe. La început, Maria nu şi-a dat seama ce-i face, apoi a încercat să se smulgă din strânsoarea cizmelor lui, dar fără reuşită. A început să strige, să ţipe. A ţipat, mereu, mereu. La fiecare şuviţă aproape că urla şi urletele ei se transformaseră în sunete neomeneşti când ultima şuviţă de păr i-a fost tăiată şi aruncată. În timpul ăsta cîinele se repezea la el şi lătra furios, ba chiar o dată reuşise să-şi înfigă colţii în pantalonii lui smulgându-i o bucată de stofă.

Cu un rânjet monstruos, Mihail, victorios, călcă pe ea trecând spre intrarea în casă, apoi scuipă în direcţia ei şi se închise în cealaltă cameră.

Maria rămase ghemuită acolo, în bătătură, plină de sânge amestecat cu praf. Aplecată peste mâinile pline de vânătăi şi răni, văzu doar cu ochiul drept copiii care se strânseseră în jurul ei. Anton şi Eduard încercau s-o ridice. Ceilalţi plângeau şi o pipăiau pe unde apucau. Încercă să se ridice şi izbuti într-un târziu să se târâie lângă peretele casei şi se rezemă de el. Obrazul stâng era zdrelit, iar ochiul nu-l mai putea deschide.

Copiii cei mici nu se apropiau de ea şi se ghemuiau unul în celălalt nerecunoscând-o. Maria îi strigă încetişor cu glas sugrumat şi răguşit. Îşi duse mâna la gât şi dădu de rănile sângerânde pe care i le făcuse strânsoarea cizmelor. Anton îi aduse o cană cu apă şi ea încercă să se spele. O ustura peste tot. Turnă apă peste ea, aşa îmbrăcată. Halatul acum rupt se îmbibă cu apă şi-i făcu bine.

- Anton, ia copiii, du-i la culcare acolo pe prispa coanei Leana, ia şi câinele, înveliţi-vă bine!, bâlbîi ea.

- Vii şi tu?!, îi zise băiatul îngrozit la gândul că va rămîne şi va fi bătută iar.

- Nuu! Fii cuminte!, şi-i făcu semn să plece.

Rămase acolo, lipită de casă până aproape de ziuă. Când cocoşii din vecini începură să anunţe zorii, cu mari chinuri se ridică, năclăită de noroi şi sânge. Se duse în magazie, aprinse cu greu lampa cu petrol pe care abia reuşi să ridice oala cu apă şi o încălzi. Se aşeză pe scaunul pătrat, pe care de a tâtea ori aştepta ca mâncarea să fiarbă. Abia acum simţea durerea cumplită din coaste, în dreapta, usturimi arzătoare în mai multe locuri ale corpului, acolo unde cojile rănilor crăpau când se mişca, unele chiar începuseră să sângereze iar. Se pipăi pe cap. În unele locuri, unde-i tăiase părul chiar de la rădăcină, pielea-i plesnise şi răni sângerânde încă o usturau. Îşi trecu cu mâna prin părul care-i mai rămăsese, ici, colo, îşi puse mâinile în poală, uitându-se la aburul apei care începea să dea în clocot şi aşteptă. Nu mult.

Cocoşii încetară să mai cânte. Soarele puternic de vară se înălţa luminînd tot mai mult. Ziua îşi făcea loc alungând întunericul nopţii.

Mihail îşi făcu apariţia brusc, în cadrul uşii de la magazie. Cu aceeaşi faţă care arăta că nimic nu s-a întâmplat cu câteva ore înainte, în izmene şi picioarele goale:

- E gata apa?!, o întrebă răstit. Mă grăbesc!, îi zise fără să se uite prea bine la ea şi-şi propti mâinile de tocul uşii, blocând ieşirea. Maria se ridică de pe scaun, luă încet o cârpă, apucă oala cu apa clocotită şi cu o smucitură zdravănă, plină de ură, i-o aruncă în faţă şi pe corp.

Mihail, uluit, nu apucă nici măcar să mişte. Primi cu tot trupul, aproape gol, jetul de apă fierbinte şi abia când o văzu pe Maria cum pune jos oala goală simţi arsura teribilă care-i cuprinse pieptul, burta, pulpele, braţele şi gâtul. Maria se repezi spre el. În momentul acela Mihail se desprinse din cadrul uşii şi ieşi în curte unde începu să urle ca o fiară. Îşi privea trupul şi nu înţelegea ce-i cu el. Apoi, se repezi spre cişmea, unde cu înfrigurare dădu drumul apei reci peste trupul care căpătase băşici uriaşe ici, colo, unde ajunsese apa fiartă. Se vârâ sub jetul de apă şi urla, urla cât îl ţineau bojogii, tăvălindu-se în noroi.

Maria ieşise în bătătură şi se uită la copii. Cei mari, speriaţi, se ţineau de stâlpii prispei fără să înţeleagă ce se întâmpla cu tatăl lor. Le făcu semn cu mâna să nu se mişte din loc, dar Anton veni în fugă la ea. Maria, calmă, fără să se uite măcar la Mihail, începu să culeagă de pe troscotul şi pirul din curte şuviţele lungi de păr. Anton începu să culeagă şi el, alături de ea. Maria, din când în când, îşi scutura mîinile de roua care lucea pe părul împrăştiat. Culegea chiar şi firele răzleţe, unul câte unul, şi le aşeza lângă celelalte, unindu-le într-un mănunchi din ce în ce mai gros.

În timpul acesta, la poartă, o mână se strecură pe deasupra, trase ivărul şi intrară în curte, aduşi de răcnetele lui Mihail, coana Leana proprietăreasa, chemată încă de cu seară de vecini, câteva vecine curioase şi Mihai miliţianul care era de serviciu pe stradă şi care îşi făcea de lucru mai mult în zona fabricii de vizavi.

Miliţianul era la curent cu necazurile Mariei, încă de când se mutaseră la coana Leana. De multe ori ar fi intervenit şi l-ar fi amendat pe tiranul de ucrainean pentru tulburarea liniştii, dar Maria l-a rugat să n-o facă pentru că s-ar fi răzbunat şi mai tare pe ea şi pe copii. Încă de cu seară auzise răcnetele Mariei şi ar fi intrat dacă nu s-ar fi liniştit totul. Acum, lucrurile erau şi mai proaste. Namila urla şi vecinii erau agitaţi.

Imaginea Mariei şi a copilului care aduna ceva de pe iarbă ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat şi a bărbatului gol, plin de noroi, care se zbătea sub robinetul din care ţâşnea apa cu putere în soarele ce trimitea raze piezişe, aducând în faţa ochilor, treptat, adevărata tragedie îi făcu pe oamenii aflaţi în poartă să rămână împietriţi.

Primul care-şi veni în fire fu miliţianul, care înaintă în curte, urmat îndeaproape de coana Leana

- Maria, ce ţi s-a întâmplat?... Ooo, Doamne, ce ţi-a făcut?!... vorbi el rămânând cu ochii la faţa şi părul Mariei.

- Doamne, Dumnezeule!!!... zise şi Leana astupându-şi gura ca să nu strige.

- Rahatul dracului, îl bag la puşcărie, la puşcărie!, zise miliţianul îndreptându-se către Mihail care răgea din ce în ce mai răguşit şi încerca să se ridice din noroiul pe care-l făcuse şi care acum se depusese pe rănile lui.

- Nenorocitule! zbieră Mihai miliţianul la ucrainean, în timp ce acesta încerca să se ridice. Când ajunse lângă el, miliţianul îl înşfăcă de braţ, îl trase în sus şi îl puse pe picioare. Acum nu mai zbiera. Cum îl ridică în picioare miliţianul îi dădu drumul imediat şi se depărtă de el. Ce văzu în faţa ochilor îl îngrozi şi îi veni să vomite. Mihail era tot numai o rană sângerândă, pe alocuri murdară de noroi. Parcă ar fi fost jupuit de viu. Se uita la miliţian şi nu pricepea ce caută în curtea lui. Atunci aruncă o privire în jur şi, treptat, începu să priceapă.

- Eu, eu sunt de vină! Eu am bătut-o şi i-am tăiat părul! M-a bătut Fecioara, m-a bătuuut! Ea m-a pedepsit, azi e Sfânta Mariaaaa, e ziua eiiii! Fecioara m-a bătut!!!, zbiera cu glas răguşit Mihail către miliţian şi vecinii care acum intraseră bine în curte.

Miliţianul plecă în grabă către ghereta portarului de la fabrică, de unde chemă două salvări şi luă legătura cu Secţia de Miliţie.

În acest timp, Maria şi Anton îşi vedeau de treaba lor culegând firele de păr. Ceilalţi copii au ieşit şi ei din ascunzătoarea prispei şi doi au început să culeagă fire de păr, iar cei patru mai mici au fost luaţi în primire de Leana, care i-a dus la vecina din spatele casei. Eduard, al treilea băiat, se duse mai aproape de tatăl său, care fusese acoperit cu un cearşaf de coana Linica, vecina din dreapta curţii, şi-l privi în ochi.

- O să ajungi în iad, auzi, în iad!!! strigă copilul la el, cu lacrimile şiroaie pe obraji. Se întoarse şi fugi către maică-sa, care acum era la jumătate din recolta pe care trebuia s-o culeagă.

La scurt timp ajunseră şi maşinile Salvării, dar prima veni Miliţia. Din maşină coborî un ofiţer subţirel, la vreo 45-50 de ani, sectoristul Andreica.

- Bună ziua!, zise el împingând două babe care căscau gura în poartă. Vă rog să plecaţi acasă! Nu mai e nimic de văzut!, le zise şi scoase pe poartă câteva persoane apoi se îndreptă către Mihai miliţianul, care-l aştepta nerăbdător în mijlocul curţii, ţinând sub observaţie când pe Maria şi copii, când pe Mihail care îşi flutura cearşaful pe lângă el umblând prin fundul curţii, învinovăţindu-se în gura mare.

- Bine c-aţi venit! E groasă, rău! Porcul ăla, şi-l arătă pe Mihail, e bărbatul femeii care culege păr. O bate mereu şi pe ea, şi pe copii. Acum a făcut-o de oaie rău de tot. Încă nu ştiu cum de s-a opărit aşa... pe corp. Nici nu pot să mă uit la el! Iar ea... parcă nu mai e întreagă! Uitaţi-vă cum i-a tăiat părul! Şi ce păr avea... Cred că a vrut s-o strângă de gât că... e numai rană la gât!, îi zicea în grabă Mihai miliţianul şefului său.

- Bine, vedem noi pe urmă! Acum, hai să-i ducem la spital!, şi se duseră să-l înşface pe Mihail. Acesta se lăsă dus la maşina Salvării şi doar din când în când, cu voce joasă zicea:

- Eu sunt de vină! M-a bătut Dumnezeuuuu!, şi apoi clătina din cap de la stânga la dreapta. Rănile pe care le avea parcă nici nu existau. Încetase să se mai vaite. Asistenta şi doctoriţa de la Salvare, intrate parcă în priză, se agitau fără prea mult efect. Au reuşit să-l culce cu faţa în sus, pe brancarda ponosită, l-au acoperit cu cearşaful murdar şi au plecat în grabă la spital.

De la cealaltă Salvare apăru un doctor care-l întrebă pe sectorist:

- Pe cine luăm dom'le?!

- Imediat, ai răbdare, că nu putem chiar aşa...! îi răspunse Mihai miliţianul.

- Ce facem tovarăşu', veniţi cu mine s-o ducem la Salvare?!, se adresă miliţianul şefului său.

- Bine, hai!, şi porniră spre Maria care culegea indiferentă părul împrăştiat.

- Cum Dumnezeu o cheamă?!, întrebă iritat sectoristul

- Maria, şefu', Maria, îi răspunse cu glas scăzut miliţianul.

- Ăăă... Maria, Maria! Uită-te la mine!, îi zise miliţianul prinzând-o de un cot.

Maria ridică faţa spre ei şi căută să-i vadă mai bine cu singurul ochi pe care-l putea deschide. Era complet desfigurată, plină de vânătăi, umflături şi răni. Nu mai arăta ca Maria pe care o cunoştea el. Cel mai urât lucru era părul ei, care acum, în unele locuri, îi stătea drept, în sus, băţos, din cauza sângelui închegat, iar în altele era prea scurt, dând impresia că acolo are o gaură în cap.

Sectoristul se uita la ea uluit. Arăta ca un sac de box uman.

- Maria, îi zise acesta, trebuie să mergi la spital, să te controleze doctorul. Ai să mergi cu Salvarea şi dacă eşti bine, te întorci repede acasă!, îi mai zise fără prea multă convingere.

- Nu pot să las copiiiiiii!, îi zise ea, cu jumătatea dreaptă a gurii şi imediat începură să-i curgă şiroaie de lacrimi. Abia acum începu să plângă. Abia acum începu să simtă iar durerea trupului zdrobit. Se întoarse către Anton, îi întinse mănunchiul de păr pe care-l strânsese şi-i zise:

- Mă duc la spital, da... vin repede! Mâine trebuie să merg la lucru! Să staţi cu coana Leana şi să faceţi totul aşa cum trebuie,... cum zice ea... Până vin eu, îl iei pe Eduard şi... aveţi grijă de ăia mici. Aveţi mâncare. Să nu faceţi mizerie... Să n-o supăraţi!

Bietul copil, cu ochii măriţi de groaza că va rămâne singur, chiar dacă avea în grijă liota de fraţi şi de suferinţa maică-sii, rămase fără cuvinte şi dădu doar din cap că a înţeles.

- Să termini de cules părul! Auzi?!, îi zise Maria cu un ton complice, făcându-l pe copil că înţeleagă că era foarte important acest lucru.

- Bine, îl strângem pe tot! Da... ce fac cu el?

- Îl pui în camera din faţă, pe pat, şi-l acoperi cu un prosop. Să nu-i laşi pe copii să umble la el. Închide uşa cu cheia!, îi mai zise Maria în timp ce se îndrepta către maşina Salvării, care porni în grabă.

Coana Leana îşi luă rolul în serios. Alungă vecinii care mai căscau gura în poartă şi o închise cu ivărul. Apoi împreună cu Mihai miliţianul şi sectoristul intrară la ea în casă pentru ca aceştia să-şi poată întocmi procesul verbal. Prea multe nu ştia nici ea, dar l-au chemat pe Anton să le spună ce văzuse el, apoi pe Eduard. Şi pentru că lucrurile nu erau prea clare, rămăsese ca unul dintre miliţieni să meargă la spital să discute cu cei doi.

Miliţienii au plecat, copiii terminaseră de cules firele de păr, iar coana Leana i-a adus din vecini pe cei mici pe care, ajutată de Anton şi Eduard, i-a spălat, le-a dat de mâncare şi i-a culcat. Biata femeie, pe prispa casei, cu mâinile în poală, abia acum, avea timp să-şi vină în fire. Văzuse în viaţa ei destul de multe, dar asta întrecea orice. Obosită, emoţionată de evenimentele prin care trecuse fără voia ei, coana Leana adormi rezemată de perete, pe băncuţa de pe prispă până când fu trezită de Anton:

- Tanti, când vine mama?! E cinci ceasul, nu mai vine?, o întrebă copilul, punându-i mâna pe umăr.

Leana tresări, se dumiri unde se află şi-l întrebă:

- Ce-i Anton, ce-i copile! Am adormit, fir-ar să fie de necaz!

- Când vine mama?, întrebă el din nou.

- Nu ştiu, ar trebui să mergem la spital să vedem ce-i cu ea! Mi-a spus doctorul ăla că o duce la Brâncovenesc. Du-te şi spune-le celorlalţi că mergem la spital şi hai cu mine să vedem ce-i cu ea!, îl îndemnă ea.

Anton alergă către casă şi apăru după un timp, cu cel mic în braţe.

- Tanti, trebuie să-l luăm şi pe el, că plânge mereu şi nu-l pot lăsa pe capul lui Eduard, îi zise copilul cu privirea unui bătrân.

- Bine, dar pune-l jos că sunt gata imediat. Mai aruncă o privire prin casă, fugi până la copii să le spună că vor veni repede, îl luă pe cel mic în braţe şi ieşiră în grabă pe poartă.

Ajunşi la spital, copiii şi coana Leana au mers la internări, unde au aflat salonul în care se afla Maria. Apoi, fiind zi de vizită, chiar dacă era târziu, au reuşit să o vadă.

Maria se afla într-un salon în care mai erau trei femei. Când au intrat, ea se afla pe pat, cu faţa la perete şi n-au recunoscut-o pentru că era rasă pe cap, îmbrăcată cu capotul acela roşu-spălăcit, cu buline albe. S-a întors cu faţa spre ei şi a încercat să se ridice singură, dar n-o lăsau durerile din coaste. Copilul cel mic n-a recunoscut-o şi a întors capul, luând-o de gât pe coana Leana. Anton se crispă şi încercă s-o ajute. Acum arăta şi mai rău. Rasă pe cap, cu leucoplast în trei locuri şi murdară de tinctură de iod în alte locuri, pe unde avea pielea rănită, cu jumătatea stângă a feţei mai umflată şi mai vânătă de la frunte până sub bărbie şi cu ochiul închis complet din cauza umflăturii, era de-a dreptul hidoasă, de nerecunoscut. Coastele îi erau strânse într-un corset, pentru că avea două fisurate. Primise, la internare, calmante şi se simţea puţin amorţită.

Rămasă pe marginea patului, Maria încerca să-şi ascundă hidoşenia punându-şi pe cap o basma, pe care o primise la internare o dată cu capotul, cămaşa şi papucii. Reuşi, ajutată de Anton, în sfârşit, să-şi acopere capul dar asta nu-l ajută cu nimic pe Aron, fiul ei cel mic, s-o recunoască. Renunţă la ideea de a-l lua în braţe şi încercă să se concentreze asupra problemelor care-o apăsau.

- Coană Leano, te rog să anunţi dumneata la mine la cantină că nu pot veni o săptămână. Aşa au spus doctorii! Au zis că pot să am leziuni interne şi mă ţin sub observaţie. Te rog pe matale să ai grijă de copii până vin acasă. Or să fie cuminţi! Crezi că poţi?, îi spuse Maria, făcând eforturi să vorbească pentru că avea în gură două cusături unde îi plesnise obrazul în interior.

Coana Leana nu ezită şi-i răspunse scurt, că nu e nici o problemă, că îl va aduce şi pe nepotul ei la ea, că aşa trebuie să se ajute oamenii la necaz şi ar mai fi înşirat ea multe dacă nu ar fi simţit dintr-o dată un leşin de la stomac şi o ameţeală ciudată. Se aşeză pe patul Mariei, cu copilul în braţe, şi încercă şi chiar reuşi să nu leşine. Mirosul din spital, înfăţişarea Mariei şi, în general, emoţiile din ziua aia o făcură să-şi piardă firea.

Vizita se scurtă brusc, o femeie de serviciu intră şi-i alungă pe toţi vizitatorii de prin saloane. Coana Leana şi Anton, ţinându-l de mânuţe pe Aaron, părăsiră spitalul şi se întoarseră acasă.

O săptămînă a stat Maria în spital şi încă două acasă, în concediu medical. Copiii s-au descurcat bine, cu ajutorul coanei Leana, cât a lipsit ea, apoi, treptat, totul a intrat în normal.

Maria şi-a reânceput lucrul la cantină. În primele zile purta pe cap un batic subţire, apoi când a început să-i crească părul a mers fără batic şi îi şedea bine aşa, ca un băiat. Vânătăile începuseră să dispară şi treptat căpăta vechiul ei aspect, ba chiar era ceva mai suplă, mai sprintenă, parcă mai uşoară. Ţinuta ei era mai dreaptă, mai neâmpovărată şi mai demnă.

Părul pe care-l recuperase aproape în întregime, îl vânduse la coafor şi obţinuse un preţ foarte bun. Cu banii aceia cumpărase uniforme şi rechizite pentru copiii care mergeau la şcoală.

Şeful ei a ajutat-o să întocmească dosarul pentru divorţ. Despre Mihail nu a vrut să ştie nimic. Viaţa ei curgea liniştită alături de copii, de familia coanei Leana şi vecini. Armeanca Maria completa astfel paleta multinaţională a străzii. Bulgari, turci, albanezi, evrei, tătari, ruşi, polonezi, unguri, aromâni, români... lipseau armenii. Acum erau. 

Mihai miliţianul s-a căsătorit cu Maria şi au mai făcut doi copii, un băiat şi o fată, unica şi nepreţuita lor fată. Copiii cei mici au fost daţi la creşă, la grădiniţă, după vârste. În vacanţele de vară pe troscotul crescut în curte, pe pătura întinsă sub dud, copiii cei mici şi câinele se zbenguiau fără griji, înconjuraţi de dragostea tuturor.

După mulţi ani, Maria a primit o sumă mare de bani, din URSS, bani ce reprezentau pensia alimentară pe care Mihail trebuia să le-o dea, conform hotărârii de divorţ. De atunci, nimeni nu a mai avut vreun semn de viaţă de la el. 

Veronica Bectaş  (Noiembrie 1987)

Viaţa îşi ridică puţin fusta

S-a dus la doctor pentru un consult şi, eventual, un tratament. Doctorul Fotea i-a făcut semn cu mâna să se dezbrace în timp ce-i dădea indicaţii unei tinere mămici. Adina nu înţelese prea bine şi aşteptă. Tânăra plecă şi doctorul zise:

- Da, ce s-a întâmplat? Eşti nouă... te-ai mutat de curând?

- Nu, dar vărul meu mi-a zis să vin la dumneavoastră.

- Aha, ştiu! Treci pe masă!

Doctorul se ridică în picioare şi Adina fu uimită cât de scund era. Nu avea mai mult de un metru şi jumătate. O consultă îi spuse să coboare şi, începu atacul:

- De când eşti aşa? Ai făcut ceva? Cu ce? Dacă nu-mi răspunzi corect n-am cum să te ajut.

- N-am făcut nimic.

- Câţi copii ai?

- Doi băieţi, unul de trei şi altul de un an.

- Treci pe cântar!, doctorul o cântări.

- Aştept răspunsul. Ai văzut câtă lume e afară? Te rog, n-am timp de pierdut, mai am două ore şi trebuie să ajung la spital. Zi!

- Acum o lună, cu... ser, răspunse Adina cu ochii în lacrimi. Singură...

Doctorul o privea din partea cealaltă a biroului ce părea uriaş pe lângă el.

- Bine, ai cu cine să laşi copiii pentru o lună? Vezi, că te internez cu iminenţă de avort, sarcină luna a doua. Altceva nu ştii. Ţi-a fost rău şi ai hemoragie. Mâine să te prezinţi la spital, la ora opt dimineaţa. Voi fi în comisie.

Îi scrise biletul de internare, apoi se ridică şi ocolind biroul o conduse până la uşă.

- Următoarea, vă rog!

Adina, năucită, se trezi pe hol, împinsă de o mulţime de femei care se aflau la uşă, nerăbdătoare să intre în cabinet. Abia pe aleea din faţa policlinicii îşi veni în fire şi îşi băgă biletul de internare în poşetă.

Când ajunse acasă, o sună pe maică-sa şi-i spuse cum a decurs vizita la doctor:

- Nu-ţi face probleme, voi sta eu cu copiii până ai să te faci bine. Nu cred că te va ţine o lună în spital. Vorbeşte diseară cu Vasile şi ai să afli amănunte. Mănâncă şi culcă-te! Sună-mă, după ce vorbeşti cu Vasile!

Adina se mai linişti. Acum era mulţumită că avea cu cine să lase copiii. Trebuia să se termine odată şi cu porcăria asta. Avea o lună de când tot pierdea sânge. De câte ori îl ridica în braţe pe cel mic, pierdea sânge. Aşa nu se mai putea. Ajunsese la numai 40 de kilograme. Oboseala, lipsa de somn, masa luată pe apucate, grijile, toate o chinuiau şi o extenuau peste măsură. Colac peste pupăză şi sarcina asta. Nu, nici vorbă să mai facă încă un copil. Abia se descurca cu cei doi. Bine c-a scăpat aşa! Luase tot ce trebuia, după... Dar efortul îi făcea rău. Trebuia să se odihnească. Simţea nevoia să doarmă. Dacă ar avea timp să doarmă... Nici nu-şi mai aducea aminte când a dormit ultima dată o noapte întreagă. S-a ghemuit în pat şi imediat a cuprins-o un somn greu.

Sări din pat ca arsă. Nu-i venea să creadă că a dormit atât de mult şi, speriată, s-a uitat la ceas. Era cinci şi jumătate dimineaţa. Dormise douăsprezece ore. Inima îi bătea parcă în gât. Se duse la bucătărie să-şi facă o cafea. Se simţea destul de bine, îi era chiar foame. Făcu cafeaua şi se aşeză la masă. Singură! Nu-i venea să creadă. De patru ani n-a mai fost singură în casă, ori la masă. Ciudat, se simţea amorţită. Nu putea să-i fie bine, dar nici nu-i displăcea. Era ceva inexplicabil. Ideea unei evadări, a unui aşa-zis concediu de una singură, chiar dacă era la spital, îi dădea un sentiment de biruinţă, de eliberare. După câteva înghiţituri de cafea caldă simţi nevoia să se bage iar în pat, la căldură. Îşi luă ceaşca, o puse pe noptieră şi se întinse sub plapumă. Era bine. Nu-i era somn şi era atât de bine în pat!

Începu să facă ordine, în gând, în chestiunile pe care avea să le lase în urma ei cât va lipsi. Marea problemă erau copiii. Dar, era ca şi rezolvată. Avea acum o dorinţă aprigă de a se face bine, de a-şi recăpăta energia şi sănătatea. Asta era condiţia principală. Era convinsă că micuţul doctor Fotea o va ajuta şi se va reface repede, ca să nu fie nevoită să stea prea mult în spital. Eh, toate se vor rezolva!

Nici măcar nu-şi amitea cum a ajuns la spital. Acum se afla la coadă, pe un hol, în faţa unei uşi mari pe care intrau şi ieşeau femei venite la control şi, din când în când, o asistentă medicală. Altfel şi-a închipuit ea că va fi la internare.        

I-a venit rândul. A intrat într-o cameră, nu prea mare, cu pereţii acoperiţi cu faianţă albă. În mijlocul camerei se afla o masă ginecologică acoperită cu o muşama de cauciuc. La un capăt al patului-masă... o găleată din plastic... Imediat lângă uşă se aflau o masă şi două scaune. Lângă masă era un dulap din metal cu geamuri şi rafturi din sticlă. Dincolo de dulap, într-o chiuvetă se spăla pe mâini micuţul doctor Fotea.

- Bună, cum te mai simţi?, o abordă el continuând să se spele.

- La fel, răspunse Adina, rămasă în mijlocul spaţiului dintre patul-masă şi uşă.

- Dezbracă-te şi treci sus!, îi zise doctorul în timp ce-şi punea mânuşile.

Adina se execută fără vorbă. Doctorul o consultă minuţios şi apoi îi zise în timp ce-i arăta mânuşa murdară de sânge:

- Ăsta trebuie să dispară! Te internez. Ai grijă să nu spui o vorbă. Sarcină luna a II-a, iminenţă de avort. Vei face nişte analize. Le faci! Le vei repeta chiar. Vei primi nişte vitamine. Le vei lua şi te vei odihni. Numai aşa te vei face bine. Ai înţeles?

Între timp, Adina se dădu jos.

- Nu pune piciorul pe ciment. Încalţă-te! Şi nu uita să te fereşti de curent şi frig. Ne vedem la vizită!, o expedie el.

Abia când intră într-un salon şi se aşeză pe marginea metalică a unui pat cu salteaua îndoită, fără aşternuturi, Adina realiză că s-a internat. Sosi femeia de serviciu care, în timp ce aşeza salteaua jegoasă în poziţie iniţială, îi puse în braţe două cearşafuri albe, o pătură şi o faţă de pernă. Sub saltea se afla o muşama şi o pernă, la fel de jegoase. Femeia plecă şi Adina se apucă să facă patul. Când termină îşi puse pe bara de la capul patului prosopul adus de acasă şi pe noptiera de alături hârtie albă şi în sertare, şi deasupra. Aşeză în sertare pasta şi periuţa de dinţi, săpunul, geanta şi un pachet cu vată. Se dezbrăcă de capotul albastru cu buline albe şi îşi strânse în jurul ei cămaşa roz, din finet, foarte largă, sfâşiată de la gât până aproape de mijloc şi se băgă în pat, sub pătura acum cu cearşaf. Mirosea a clor. Închise ochii şi constată că era foarte obosită. În jur se auzeau şuşoteli. Adormi.

După un timp, în salon năvăli un grup de paciente zgomotoase. Adina se trezi şi se ridică în şezut să vadă în jur. Salonul era foarte mare. Avea zece paturi pe o parte şi zece pe cealaltă. Pe mijlocul salonului se mai aflau, puse două câte două, încă şase paturi. În capătul celălalt al salonului se afla o uşă dublă, blocată cu paturile de pe mijloc. Între paturi era spaţiu cât să treacă doar o singură persoană, una trebuia să rămână în pat ca să facă loc. La capătul celor două rânduri de paturi de pe mijloc, aproape de uşa de intrare, se aflau două mese, una lângă alta, proptite de paturi, acoperite cu feţe de masă albe şi patru scaune cu spătar din acelea care se găsesc în toate spitalele sau policlinicile. Pe mese se aflau două mape din plastic. Prin ferestrele mari, aflate de o parte şi de alta a salonului pătrundeau razele de soare, care reuşeau să străbată prin coroanele dese ale castanilor bătrâni ce înconjurau pavilionul, dând o lumină plăcută.

Grupul gălăgios de femei în capoate decolorate, albastre şi movulii, erau cele care lipseau din paturile din jur. Era ora mesei, adică ora 13.00. Fiecare se aşeză la patul său şi-şi pregătea tacâmurile aduse de acasă aşteptând. Femeia de serviciu, însoţită de cea de la “Oficiu”, îşi făcu apariţia împingând o masă cu rotile, pe care se afla o oală mare plină cu ciorbă de zarzavat, o cratiţă mare plină cu varză şi, sub acestea, pe o platformă se afla o tavă mare cu plăcinte cu brânză de vaci. Tot aici se aflau şi farfuriile pentru mâncare.

Ceremonialul începu în glumele şi constatările răutăcioase ale celor din grupul abia venit.

- Gura!, ţipă femeia de la “Oficiu”. Voi tot timpul aveţi ceva de cârâit. Ce-i aici azil, casa orbilor, restaurant?, întrebă ea cu o intonaţie ciudată, ceva în genul "ce dracu să fac, asta e!".

Adina privea nedumerită. Începând de la primul pat pe dreapta, fiecare pacientă îşi primea porţia şi o punea pe noptieră, cu grijă. Adina era a treia. Femeia de serviciu se opri şi zise celei de la “Oficiu”:

- Ia vezi, e trecută? şi se holbă şi ea pe lista pe baza căreia se distribuiau porţiile.

- Da, a trecut-o de dimineaţă doctorul Fotea.

- Aha, e a lui! Dă-i!, şi-i puse şi Adinei porţia, ca celorlalte.

Adina îşi scoase tacâmurile şi începu să umble cu lingura în zeama transparentă a ciorbei de zarzavat, uitându-se a pagubă.

Între timp, femeile terminară de împărţit masa şi plecară pe acelaşi drum, lăsând în urma lor un miros de mâncare la cazan. În salon se făcu o linişte ciudată, tulburată din când în când de un mormăit sau ciocnit de lingură în farfurie. Liniştea a fost spartă de o femeie, din grupul de zgomotoase, care era vecină cu Adina.

- Mănâncă, alta n-ai! Chiar dacă nu-i ca acasă, trebuie s-o mănânci, altfel nu te faci bine. Mă cheamă Angela, îi zise ea brusc.

- Adina. Se recomandă şi ea, fără prea mult entuziasm.

- Eşti de-a noastră?, o întrebă Angela cu glas scăzut.

- Cum adică?

- Adică din aceeaşi circă, la dom’ Fotea?

- Da.

- Ce bine, am şi eu cu cine vorbi, că, pe partea asta de salon, numai eu sunt de-a lui şi n-aveam pe nimeni!, zise ea punând farfuriile una peste alta pe noptieră. Mănâncă! Or să vină acuşi să strângă farfuriile şi tu n-ai terminat!, o îndemnă ea pe Adina.

- Ciorba n-o mănânc. Nu-mi place. Mănânc numai varza.

- Bine, o dau s-o mănânce Leana, că ea nu se satură niciodată, zise şi strigă

- Leano, vrei o ciorbă de la Adina? N-a mâncat din ea.

De pe partea cealaltă de paturi, Leana, o fată-femeie, de vreo douăzeci de ani, brunetă, tunsă scurt, veni iute, ocolind paturile din mijloc şi se proţăpi lângă Adina cu mâna întinsă după farfuria cu ciorbă şi cu lingura pregătită.

- Hooo, tenio! Ai răbdare, că doar ţi-am spus că ţi-o dă! îi zise râzând Angela.

- Fata asta ar mânca şi copaci! D-aia am botezat-o "Tenie", adică mănâncă la fel ca unul care are tenie: mult şi degeaba. Cred că ăsta e motivul pentru care nu se mărită! mai zise Angela în râs. Ăia care se încurcă cu ea, la câteva zile fug de frică să nu-i mănânce asta în somn!, încheie Angela râzând de figura hazlie pe care o făcea Leana la spusele ei. Ciorba fu înghiţită rapid şi Leana mulţumi.

- Dă-mi tacâmurile că ţi le spăl eu!, îi mai zise Leana şi se întoarse spre uşă.

- Mulţumesc, le spăl eu! Mă duc şi eu la baie după ce vine să ia farfuriile.

Ca la un semn apărură şi femeile, după farfurii şi dispărură în scârţâitul roţilor de la cărucior.

Grupul vesel se adună lângă patul Adinei şi plecară stol afară pe uşă, la spălatul tacâmurilor, ciocnindu-se cu cele care veneau pe rând.

În salon s-s făcut linişte. Unele bolnave s-au culcat. Grupul vesel s-a mărit la şase membri. Angela, şefa grupului, începu să prezinte Adinei pe celelalte:

- Ea e Leana, o florăreasă, are douăzeci de ani, nemăritată, crescută la casa copilului, e gravidă în două luni, provocare. Nu e ţigancă, se poartă ca o..., dar e fată bună. În timpul ăsta, Leana o maimuţărea.

- Da, dragă, şi cum îţi spuneam, am făcut alaltăieri analiza cu broasca!, zise Leana hodoronc, tronc, stârnind râsul fetelor.

- Ea e Mariana, muncitoare la “Pionierul”, lucrează în schimburi cu bărbat-su', ca să aibă grijă de copii şi... douăzeci şi opt de ani. Are doi băieţi gemeni, pe care i-a făcut în urma unui tratament. Acum sunt în clasa a doua. Mariana nu mai vrea alţi copii. Sarcina asta e..., şi făcu un semn cu mâna în jos.

- Ea e Sofia, ingineră chimistă la IMUC, are douăzeci şi şapte de ani, a iubit un coleg. Când a aflat că e gravidă, a părăsit-o! De supărare... a “avortat”.

- Ea e Floricica, profesoară de istorie şi geografie la... ţară, la Prunaru. Face naveta zilnic. Are o boală genetică şi nu are voie să facă copii. Jigodiile nu i-au dat aviz pentru avort. Soră-sa n-a primit nici ea aviz şi are patru copii paralizaţi de la mijloc în jos!, în timpul ăsta, Floricica se uita într-o parte, ruşinată parcă.

- Eu sunt Angela, economistă la "23", am douăzeci şi opt de ani, divorţată, doi copii pe care mi-i cresc singură şi o mamă tânără, invalidă, care mă ajută. Am rămas şi... am scăpat. Tu?...

- Sunt Adina, am scăpat acum două luni, dar... din cauza efortului pierd sânge din când în când, îi răspunse femeia, fără ocolişuri.

- Bine, să faci ce-ţi spune "piticu' ", el e un om extrem de bun!, îi spuse Angela şi le făcu un gest de alungare, afară pe uşă.

Când au ajuns în curte s-au năpustit spre o bancă aflată pe alee între doi castani bătrâni. S-au aşezat una lângă alta, cât mai înghesuite ca să încapă toate. Doar Angela a rămas în picioare, rezemată de copac.

- Tu îl cunoşti bine pe "pitic"?, o întrebă Leana pe Adina.

- Îm, nuu... mi l-a recomandat cineva! De ce întrebi?

- Pentru că sunt puţine cele de care se ocupă el şi alea cu probleme serioase, zise Leana strâmbându-se către celelalte.

Angela se îndreptă către aleea principală. Femeile rămase pe bancă se uitau după ea.

- Tâmpita! Cum dracu' de speră să vină la ea s-o vadă? Nu-mi vine să cred că o femeie atât de frumoasă şi deşteaptă ca ea ajunge de se prosteşte în halul ăsta! Şi... te pomeneşti că ăla are o faţadă demolată de groază! Sau o fi vr' un borţos! Al dracu' ciumă!, dacă vine pe aici cât sunt şi eu, îl... ce mai, praf îl fac!, izbucni Leana furioasă de nu-şi mai găsea cuvintele.

- Taci, Leano! Te aude şi se supără mai tare. Ştii că-ţi dă dreptate. Speră şi ea, ce să facă?!! Tu ce-ai face în locul ei?, încercă Mariana s-o liniştească.

- Făăă..., eu dac-aş fi ca ea nu m-aş da pe o sută de bărbaţi ca Delon! Aşa să ştii! Şi cu situaţia ei, nici atâta! Nu merită, fă! Eu am terminat liceu' şi mă duc să dau la Agronomie. Vreau să mă fac floricultoare. Ce nu mă uit eu la bărbaţi acu', atunci nici atât! Îi f.. şi gata, valea! La mă-sa acasă! Nici unul nu merită...

- Lasă, dragă, n-ai întîlnit unul care să-ţi sucească minţile! Vezi tu, atunci!, îi zise Floricica.

- Ce vorbeşti?!..., o maimuţări Leana. Am eu faţă leşinată ca a ta? Îmi umblă ochii' n cap de la mutră la prohap, de se pătează traseul de albastrul ochilor şi imediat trebuie să-mi fac... broasca, aşa... ca tine?

- Eşti rea, Leano! Las-o în pace! Nu ştiu ce aveţi azi? Ceva ciudat se întâmplă că... şi eu sunt puţin nervoasă!, zise cu glas subţirel Sofia.

- Sunt rea, fă, sunt rea! Aşa trebuie să fii câteodată. Şi-mi vine să mor de necaz când văd atâta nedreptate!

- Lasă, nu te mai amărâ! Hai, mergem până la gard şi ne uităm afară, pe stradă!, o îndemnă Sofia.  

- Termină Leano! Hai cu mine să dau un telefon! zise Mariana şi o înşfăcă de capot pe Adina, trăgând-o în sus de pe bancă.

Leana se ridică şi plecă cu Sofia şi Floricica spre gardul spitalului. Adina porni după Mariana, către telefonul cu fise montat pe peretele de la intrarea în pavilion. Mariana sună acasă de câteva ori, dar nu primi nici un răspuns de la soţul ei.

- Ce s-a întâmplat?, întrebă Adina.

- Ori doarme, ori e la piaţă!, zise Mariana, îl sun mai pe seară! Dacă nu, vine el, la gard! Hai să mergem şi noi acolo. Sunt nişte chioşcuri pe acolo şi ne putem cumpăra câte ceva!, o îmbie Mariana.

Adina se lăsă condusă către zona din faţa spitalului. Abia acum constata că, deşi locuia în acelaşi cartier, nu avea habar de cât de frumos era parcul din curtea spitalului. Între pavilioanele foarte vechi se afla iarbă multă şi copaci foarte bătrâni, mai ales castani şi stejari, care umbreau aleile curate şi geamurile, strecurând lumina şi aducând răcoarea în zilele călduroase. Mulţi bolnavi, dintre cei care se puteau deplasa, se răcoreau, schimbau păreri şi legau prietenii pe băncile de sub bătrânii copaci. Vrăbiuţe îndrăzneţe veneau până pe papucii scâlciaţi ai bolnavilor să ciugulească firimiturile pe care aceştia le aruncau sau le scăpau din mâini. Ajunse aproape de gard, s-au aşezat pe o bancă şi fără să scoată o vorbă priveau printre gratiile gardului la lumea de afară.

Mariana era cu gândul dincolo de gard, acasă, la copiii şi soţul ei. Adina, în schimb, nu putea să se gândească decât la ce se petrecea în interiorul gardului. Se simţea ca un căţel în coteţul care-i oferea adăpost. Nu ar fi plecat nicăieri. ÎI venea să se întoarcă în salon. Îi era frică să nu-şi găsească patul ocupat. Nu putea să-i spună Marianei aşa ceva. Ar fi râs de ea. Nu-şi imagina că ar fi înţeles-o. Pe celelalte nu le-au văzut. Probabil că au făcut ocolul spitalului, cercetând şi alte chioşcuri cu răcoritoare. Leana le cunoştea pe toate şi obţinea mereu tot ce era mai proaspăt.

După un timp, destul de îndelungat după părerea Adinei, cele două femei s-au ridicat de pe bancă şi au plecat către pavilionul lor. Soarele se domolise şi apunea în dreptul turnului de apă. Pe aleea lor, Floricica, Leana, Sofia şi Angela, aşezate pe bancă, jucau ţintar. Mariana se îndreptă către telefon şi Adina o însoţi.

- Alo!? Ce-ai făcut dragă? Unde ai fost?, întrebă Mariana puţin iritată.

La piaţă? Şi? Acum aştepta ca soţul ei să-i povestească tot ce făcuse, pentru că în fiecare seară acesta îi raporta cum se descurca el cu copiii şi gospodăria, în lipsa ei.

- Alo! Cum? Andrei, fii cuminte, de ce... Cum? Ce muşte? Dă-mi pe tata, imediat! Alo! Ce spune ăla acolo, dragă? Vaaai, ai ars ceapa! Ei, da! Bine, mă bucur! Nu mai veni, mâine vin acasă, pe seară şi, stau până luni dimineaţa. M-am cerut la dom’ doctor şi m-a învoit! Bine, te sărut! Pupă-i pe băieţi! Pa!, şi trântind telefonul se întoarse către Adina.

- A ars ceapa! S-a apucat să facă o ciorbă de ştevie şi lobodă. El ştie că maică-sa înăbuşa zarzavatul şi a făcut la fel, dar... s-a luat cu altele şi i s-a ars ceapa. Copiii au zis că le-a făcut o ciorbă cu muşte. Se lăuda că e bună şi că au mâncat cu plăcere. Îţi imaginezi cum trebuie să fi arătat ciorba aia! Dacă plutea ceapa arsă deasupra, chiar că era... cu muşte!, zise ea dezgustată.

Grupul de ţintariste trăsese cu... urechile şi acum comenta făcând tot felul de glume pe seama ciorbei cu muşte.

- Hei telefonistelor, veniţi să vă bat puţin că m-am plictisit să le tot mardesc pe simandicoasele astea!, râse Leana sărind la timp de pe bancă, evitând o scatoalcă a Angelei.

Leana îşi pierdu papucii şi aplecându-se să-i recupereze, se ghemui de durere.

- Au, fir-ar al dracu', mă doare rău! Cred că o să scap!

Angela sări de pe bancă, o ajută să se ridice şi-i puse papucii.

- Hai în pat!, îi zise şi porni cu ea la braţ către intrare.

Celelalte strânseră în grabă ţintarul şi cumpărăturile şi porniră după ele. La intrare, în partea dreaptă, se afla o rezervă, care de obicei era închisă. Rezerva aia avea un renume foarte prost. Acum, acolo se afla o bolnavă, iar lângă ea, un bărbat în halat alb, aşezat pe marginea patului, cu spatele către uşă.

Femeile au intrat în tăcere în salon şi le-au luat la întrebări pe cele care nu părăsiseră încăperea.

- Ce s-a întâmplat? Când a venit?, întrebă Angela pe vecina de pat din dreapta.

- Cam... o oră. Au adus o fată de prin... Giurgiu, cu Salvarea. Da... e prea târziu! A văzut-o şi dom’ Fotea şi Dumitrescu-grasu', da' nu mai are ce să-i facă. Are septicemie. Şi-a făcut... cu muşcată şi a stat aşa... trei zile. E pe moarte! Are patru copii!, răspunse femeia repezit şi cu glas scăzut.

În salon domnea o atmosferă sumbră, plină de obidă, revoltă înăbuşită, ură şi mai ales frică. Frică şi o dorinţă nebunească de a se lupta din toate puterile cu ceva nedefinit.

Frica domnea. Era pretutindeni. Dacă în urmă cu o oră era ascunsă, acum ieşea la suprafaţă, hidoasă, ticăloasă. Cuprindea pe fiecare după cum avea situaţia. A scăpat, apărea frica de trădare. Era în curs de..., apărea frica de nereuşită şi de trădare. Şi peste toate era frica de... moarte şi dorinţa disperată de a învinge. Femeile astea, care până atunci erau apatice, indiferente, preocupate de vieţile lor plate, cu activităţi, în general, casnice, acum erau dintr-o dată pline de o îndârjire teribilă care ar fi mutat munţii.

Grupul de gălăgioase se împrăştie. Fiecare la patul ei. Adina nu prea pricepea, dar se străduia fără să pună întrebări.

- Mai bine haide afară, să vedem ce-i cu fata aia de la rezervă! Stă securistul ăla călare pe ea, acolo, în loc s-o lase să moară liniştită! Scârbele dracu', cu legile lor cu tot! Că şi-n pat ţi se bagă, fir' ar mama lor a dracu'! spuse Angela cu voce scăzută. Vorbele ei se auziră în tot salonul şi ura fiecăreia s-a manifestat brusc fie prin foşnet de hârtie, fie prin trântit de cană, târşit de papuc sau pumni daţi pernei care nu se aranja cum trebuie.

Securistul care-i punea întrebări muribundei era acum ţinta urii comune. Vedeau în el un criminal, un vinovat pentru tot ce îndurau cu trupul şi cu mintea. Ura lor împotriva legii care le obliga să aibă copii nedoriţi, şi care le puneau în pericol viaţa şi familia, avea acum o ţintă palpabilă.

Pe rând, au început să se vânture pe holul dinspre ieşire, sub diferite pretexte. Uşa rezervei fiind deschisă, puteau vedea patul pe care se afla femeia. O lampă cu neon era aprinsă, chiar deasupra capului. Palidă, cu ochii închişi, abia mai respira. Pe marginea patului, cu spatele spre uşă, aplecat peste ea, cu urechea ciulită, securistul o întreba destul de tare:

- Cine ţi-a făcut? Încearcă să-mi spui, hai, fă un efort! Cine? Unde locuieşte? Hai, încearcă! Şi relua întrebările ca un automat. Simţea în spinare privirile femeilor care treceau, cu sau fără treabă, pe hol. De multe ori întreba cu glas mai ridicat ştiind că este auzit. O făcea intenţionat. Nu-i păsa de ura împotriva lui. O cunoştea. Nu dorea decât să se facă temut, să le bage în cap că nimeni nu scapă uşor dacă nu se conformează legii. Or, el pentru asta era acolo! Să le prindă pe cele care făceau provocări, pe cele care le ajutau şi pe cei care tăinuiau. Nu conta dacă rămâneau pe drumuri copii, se destrămau familii, mureau mame. El trebuia să-şi facă datoria, să le pedepsească pe toate.

Angela, Mariana şi Adina au ieşit pe alee, unde se lăsase noaptea şi întunericul era alungat de felinarele aprinse. Acolo pe bancă au întâlnit alte femei care înconjuraseră pe soacra muribundei, venită cu Salvarea de la Giurgiu. Acestea o tot întrebau şi aşa au aflat că femeia avea doar douăzeci şi patru de ani, patru copii mici şi că şi-a făcut singură provocarea, după cum auzise la ferma unde lucra că mai scăpaseră unele în felul acesta. Nu a spus nimic nimănui decât când i-a venit rău, în timp ce căra o lădiţă de roşii în braţe. Au dus-o la spital, dar acolo au preluat-o securiştii şi nu l-au lăsat pe doctor să-i facă chiuretaj. Apoi, i-a fost din ce în ce mai rău şi au adus-o aici, chipurile s-o facă bine ăştia. Femeia spusese toate astea, plângând şi frângându-şi mâinile de disperare şi neputinţă. Încerca să le facă pe ele să înţeleagă că noră-sa ar fi avut şanse de scăpare dacă i s-ar fi acordat toată atenţia, dacă n-ar fi chinuit-o cu întrebările, în loc să-l lase pe doctor să-i facă chiuretajul.

Vorbele bătrânei aveau efecte diferite asupra femeilor din jurul ei. Reacţiona fiecare după ce avea în suflet, una bombănea, alta strângea din pumni, una înjura.

Peste zumzetul roiului de femei se auzi deodată o voce cunoscută de bărbat:

- Tăcere, treceţi la salon şi să nu mai iasă nimeni din pavilion! Vine masa! Fără gălăgie şi, câte una, treceţi la paturi!, le ordonă, nimeni altul decât dom’ Fotea.

Femeile se executară imediat, ca o haită de căţei învăţată să asculte de dresor. Una câte una se strecurau pe hol şi apoi în salon. La scurt timp îşi făcură apariţia şi cele două femei care serveau masa de seară: macaroane cu brânză. Erau tăcute şi se vedea limpede că abia aşteptau să termine corvoada şi s-o şteargă.

- Leano, vrei şi porţia mea? Eu am mâncat ceva de la chioşc şi nu mi-e foame!, strigă Angela.

Leana, ghemuită în pat, suportând dureri cumplite fără să scoată un sunet, îi strigă:

- Bine, adu-mi farfuria că am o foame de lup!

Angela se duse la ea la pat şi, o ajută să se ridice în capul oaselor ca să poată mânca. Leana simţi o durere ascuţită în vintre şi se strâmbă. Îşi reveni repede şi se apucă să mănânce întâi ce avea ea şi apoi ce-i adusese Angela.

În zece minute, farfuriile erau goale şi puse vraf pe căruciorul scârţâitor. Mâncaseră ca niciodată, repede, cu furie şi se băgaseră sub pături.

Nu trecu mult şi apărură cele două femei să-şi recupereze căruciorul. Intrară repede şi din uşă una dintre ele spuse repezit:

- A plecat ăla! S-a dus dracu', ducă-se pe pustii!

- Şi fata?, întrebă Sofia subţirel.

- A murit, săraca. Nu mai avea ce să-i facă, au adus-o prea târziu de la Giurgiu. Da' n-o lăsa, satana ăla, nici să moară! zise femeia de serviciu.

Adina era uluită şi copleşită de atâtea evenimente la care participase în ultimele 48 de ore. I se părea că pătrunsese într-o altă lume, într-o altă dimensiune. Se simţea atât de nepregătită, atât de străină. Îşi luă capotul şi ieşi, încălcând ordinul dat de doctor. Simţea nevoia de mai mult spaţiu. Afară era cald şi o undă uşoară de vânt plutea printre coroanele uriaşilor castani. Trase adânc aer în piept. Se îndreptă către telefon. Formă automat numărul mamei să afle ce fac copiii. Apoi sună acasă. Îi răspunse soţul, cu care schimbă câteva banalităţi şi simţi nevoia de a-i spune ce s-a întâmplat cu fata de la Giurgiu. El nu înţelegea prea bine şi ea, nervoasă, trebui să-i rezume totul:

- A venit o fată din provincie, care şi-a făcut o provocare cu o bucată de muşcată pe care şi-a băgat-o în uter!, aproape că-i strigă ea iritată, în receptor.

- Cine a muşcat-o de uter?, întrebă el la capătul celălalt al firului.

- Dracu', cine s-o muşte de uter, tâmpitule!, şi-i trânti receptorul. Deodată, în spatele ei se stârni un hohot de râs nestăvilit. Leana, Angela şi Mariana, care ieşiseră după ea, şi pe care nu le observase în timp ce vorbea la telefon, au ascultat totul.

- Idiotul, auzi ce-a înţeles el!, se explică Adina, ruşinată parcă de prostia soţului ei şi începu şi ea să râdă.

Râdeau cu lacrimi, descărcându-se de nervi, de frică, de orice. S-au întors în salonul acum luminat doar cu lumina de veghe. Celelalte femei adormiseră.

Adina a mai rămas pe bancă. Se simţea extrem de obosită. După un timp se hotărâ să intre în salon. Pe hol, observă că uşa de la cabinet era deschisă şi o dâră de lumină se prelingea pe cimentul holului. Adina îndrăzni şi împinse uşor uşa, strecurându-se în încăpere. Pe scaun, cu coatele pe masă şi faţa ascunsă în mâini, într-o poziţie de om prăbuşit, se afla micuţul dom’ Fotea. Adina ar fi plecat, dar nu se putea mişca, o forţă necunoscută o ţinea locului. Micul doctor o simţi şi-şi ridică faţa spre ea de parcă o aşteptase:

- N-am reuşit să fac nimic! Nimic, nimic!, îi zise cu un glas scăzut, aproape şoptit. Se recunoştea neputincios, învins, ca o... otreapă.

Adina nu-i răspunse şi se uita la el curioasă. Nu-i venea să creadă cât de schimbat era acest om, în numai câteva ore. Era terminat, epuizat, uzat şi neputincios.

- Nu mai pot! Am ajuns la capătul puterilor. Dacă nu se întâmplă ceva, eu cred c-am să fac un gest necugetat sau... am să mor! Doamne, ce gardă nenorocită!, mai zise micul doctor reluându-şi poziţia prăbuşită.

Adina reuşi să se mişte şi îi puse o mână pe umăr.

- Nu puteţi... sunteţi Dom’ Fotea! Nu-şi găsea cuvintele. Îi veni în minte grecoaica din patul de pe mijloc:

Marianti, grecoaica, are nevoie de dumneavoastră, ea vrea copii şi toate celelalte care vor copii! Şi cele care nu mai vor copii! Aşa a fost să fie! Nu e vina dumneavoastră..., n-o puteaţi salva, era prea târziu! Prea târziu! Legea e de vină!, încerca Adina să-l încurajeze fără rezultat.

- Bine, bine! Du-te la culcare!, o expedie doctorul cu voce slabă, fără să-şi schimbe poziţia.

Adina ieşi uşor pe uşă şi se îndreptă spre salon. Când intră, în semiântunericul din încăpere, aruncă o privire rapidă spre paturile din mijloc unde se afla o femeie, Marianti, cea care a avut şase sarcini pierdute şi care dorea cu tot dinadinsul un copil. Acum se afla sub tratamentul şi controlul strict al doctorului Fotea şi se părea că are toate şansele să-şi vadă visul cu ochii. Îi venea s-o trezească din somn, s-o ducă la el ca să-i vadă privirile speriate, dar pline de speranţă, să-l facă să renunţe la gândurile lui negre. Liniştea din salon o făcu să renunţe la idee şi să se bage în pat.

Nici nu adormi bine şi se trezi speriată de lumina aprinsă brusc şi zgomotul făcut de asistentă, care venise înarmată cu trusa plină cu seringi, pentru cele care aveau de făcut injecţii. Se auzi câte un “of”, “mai uşor”, sau “în partea cealaltă”, apoi zdroncănitul capacului trusei şi în sfârşit, lumina se stinse şi după ce uşa fu trântită, în semn de noapte bună, se făcu linişte şi toate adormiră.

La şase dimineaţa, acelaşi ritual şi aceeaşi asistentă iritată. Apoi, au urmat femeile de serviciu, care cotrobăiau prin sertarele metalice ale noptierelor, după resturile de pâine sau alte alimente, măturau şi spălau cimentul din salon, fără a lua în seamă pe nimeni. Râdeau sau comentau evenimente din propria lor familie, ori întâmplate aiurea în lumea de dincolo de gardul spitalului, fără nici o jenă. Aşa trecea timpul până la şapte şi jumătate, când se pregătea vizita de dimineaţă.

La vizită apărea un cârd de studenţi, ce însoţea pe cei doi medici şi o asistentă. Treceau de la un pat la celălalt, discutând între ei şi, de la caz la caz, schimbând medicaţia, recomandând nişte analize sau făcând ieşirea din spital. Cei doi medici erau, de obicei, doctorul Fotea şi doctorul Dumitrescu-grasu', pentru că Dumitrescu celălalt era mai mult plecat pe la nu se ştie ce conferinţe şi şedinţe. În raport de situaţia în care se afla pacienta era, sau nu, chemată la control şi acolo i se făcea, sau nu, chiuretajul mult aşteptat.           

Studenţii, de cele mai multe ori se uitau ca... "curca'n lemne", după cum spunea Leana, cu feţe apatice, total lipsiţi de interes faţă de paciente, dar cu frică de cei doi medici. Deveneau brusc interesaţi, în situaţia în care unul dintre medici îşi amintea că e însoţit de ciurda foşnitoare şi se adresa lor a luare aminte. O dată vizita terminată, se îngrămădeau triumfători pe uşă, în spatele celor doi medici. Fericitele, care trebuiau să meargă la chiuretaj, se pregăteau pline de înfiorare şi uşoară teamă, dar cu bucurie disimulată şi se încolonau pe hol, în faţa uşii, în faţa celor care veneau la comisie, recomandate de policlinică, aşa cum fusese Adina cu o zi înainte. Cele care rămâneau în salon primeau acum masa de dimineaţă.

Femeia de serviciu, cea de dimineaţă, şi cea de la oficiu, împingea de zor la căruciorul scârţâitor pe care se afla o oală mare, emailată, plină cu ceai din plante, uşor îndulcit, un coş cu pâine tăiată felii, un castron mare cu gem sau brânză tăiată bucăţele. Fiecare bolnavă primea porţia de ceai, o cană sau chiar două, dacă cerea careva, o felie de pâine şi o lingură din gemul fără nici o apartenenţă evidentă la vreun fruct. Toate erau depozitate pe noptiere. Treaba odată făcută, femeile se retrăgeau cu “scârţul”, cum îi spunea Leana căruciorului şi se lăsa liniştea.

După masa de dimineaţă, program de voie în raport de starea sănătăţii. Trupa gălăgioasă se regrupă pe paturile alăturate, al Angelei şi Adinei, comentând fragmentat ceea ce se întâmplase de cu seară şi trecând treptat pe la problemele fiecăreia în parte. “Măcănituri”, aşa cum zicea Leana, care făceau timpul să zboare până la masa de prânz. Înainte de masă, îşi făcu apariţia asistenta care făcea injecţiile. Aceleaşi “of”-uri, şi comentarii, aceleaşi trântituri de capac peste cutia metalică plină cu seringi.

Ritualul mesei de prânz fu acelaşi, Leana îşi primi aceeaşi supă de la Adina, ba chiar şi o prăjitură cu mere de la Sofia şi făcu tot felul de remarci la adresa ghiveciului făcându-le pe toate să râdă în hohote. Femeile responsabile cu scârţul se răstiră în glumă la ea şi când să audă cunoscutul slogan Leana le-o luă înainte zicând:

- “Ce-i aici, casa orbilor, azil, hotel”?, şi izbucniră în râs până şi femeile de serviciu. Deodată, Leana, în mijlocul unui hohot, se crispă. Un alt junghi. Îl suportă plină de speranţă şi trecu peste asta.

După masă, unele se culcară, altele, cele chiuretate, erau în paturi deja, iar cele şase se pregătiră de plimbarea de după-amiază, cu telefoanele de control a celor de acasă. Elanul nu mai era ca acela din ziua precedentă, zi care le va marca pe unele pentru toată viaţa. Erau acum, ceva mai domoale, mai triste, mai mâhnite şi mai înrăite. Nu prea ştiau bine ce aveau de făcut, dar ştiau împotriva cui să-şi îndrepte ura care creştea puţin câte puţin, cu fiecare greutate a vieţii. Un lucru cât de mărunt aduna ură peste ură.

S-au plimbat pe aleile parcului din centrul spitalului apoi s-au întors pe banca din faţa intrării pavilionului lor, unde au mai măcănit până la masa de seară care le-a adus o minune de salată orientală din cartofi şi ceapă. Comentariile stârneau hohote de râs, iar Leana era eroina principală. Cu toată limba ei ascuţită şi vorbele ei fără perdea, Leana a reuşit să obţină admiraţia şi chiar dragostea femeilor din salon. Îi plăcea să fie în centrul atenţiei. Dar, acum, nu mai avea aceeaşi siguranţă, junghiurile îi dădeau ghes din ce în ce mai des. Îi părea rău că dom’ Fotea nu mai era de gardă şi s-ar fi întâmplat în noaptea asta...

Brusc, Leana se strâmbă de durere, dar nu scotea nici un sunet. Avea dureri ca la naştere. Avorta.

Adina îi făcu semn din cap Angelei, spre Leana. Angela pricepu şi se duse să vadă cum stă. Se întoarse repede şi zise ca o cunoscătoare:

- Are contracţii. O să scape la noapte! Se descurcă bine!

Se întoarseră fiecare la preocupările ei şi, din când în când, îşi aruncau una alteia, de la un rând de paturi la altul, după afinităţi, vorbe de ele înţelese.    Leana avea dureri din ce în ce mai mari. Se ridică din pat şi se lăsă pe vine, cu picioarele goale pe ciment.

- Treci în pat! Ai să răceşti!, îi zise vecina şi încercă să o ridice pe pat.  

Leana stătea chircită şi nu se dădea ridicată. Sări brusc pe marginea patului şi stând atârnată de la mijloc în jos, se ţinea cu mâinile de bara din cealaltă parte a patului. Aşa, în poziţia asta, respira repede, ca un câine şi din când în când îl înjura groaznic pe un bărbat pe care-l chema Mihai. Când se mai potoleau durerile, nu mai scotea nici un sunet, dar nici poziţia nu şi-o schimba.

Angela se duse la ea. O mângâie şi reuşi s-o suie pe pat. Leana se prinse cu mâinile de bara de la capătul patului şi înjură iar. Angela o mângâie şi-i spuse să înjure cât poate, dacă aşa se simte mai bine şi apoi strigă la Adina să se ducă la cabinet să anunţe medicul de gardă. Adina rămase ca o stană de piatră, nu înţelegea ce se petrece, de parcă avea un gol în cap. Sofia a priceput imediat şi s-a dus în locul ei.

De la cabinet a venit o asistenta din seara precedentă. A văzut-o pe Leana şi a zis:

- E bine, mai ai puţin. Să mă strigi când eşti aproape! Vezi dacă nu eşti cuminte?, şi plecă liniştită.

Leana o înjură de mamă, apoi se linişti. Angela se ghemui cu ea pe pat. Adina îi aduse pachetul ei cu vată şi-i schimbă tamponul îmbibat cu sânge. Gestul ăsta o costă pentru că îi veni să vomite şi se făcu albă la faţă. Duse tamponul la baie şi-şi mai reveni între timp apoi se băgă în propriul pat.

Unele femei adormiseră. Leana era cuprinsă de dureri din ce în ce mai mari şi mai des. La un moment dat a coborât din pat, cu gând să meargă la baie, dar, în mijlocul salonului, au cuprins-o durerile. Se ghemui, pe ciment, în patru labe. Adina se ridică s-o vadă mai bine. Leana sta doar pe genunchi şi coate şi se ţinea cu mâinile de cap. Brusc îşi întinse mâinile şi începu să de târâie pe coate şi genunchi înjurând pe rând, de parcă i-ar fi avut în faţa ochilor, părinţii, fraţii şi toate rudele pe care nu le cunoştea, apoi pomeni mai multe nume de bărbaţi.

Ochii Adinei se măriră de groază şi rămase ţintuită în pat.

Angela se grăbi s-o ridice pe Leana care, acum, se târâia din ce în ce mai repede pe ciment. Cu părul ciufulit, cu cămaşa lipită de corpul slăbănog din cauza transpiraţiei, Leana semăna foarte mult cu un personaj din desenele animate, Mowgli, arătare ce se târâia năucă de parcă ar fi căutat ceva pierdut.

Când Leana ajunse în dreptul ei, Angela o prinse şi o ridică brusc în picioare. Leana, cu privirea rătăcită, o cercetă şi când o recunoscu, docilă, se lăsă împinsă către pat, în vorbele blânde ale Angelei.

- O să-ţi treacă, hai, treci în pat! Ne-ai speriat ca... naiba! Vine acu' asistenta! Nu te mai da jos din pat! Vorbele Angelei au avut efect şi, probabil, că o lăsaseră şi durerile, pentru că Leana s-a calmat.

Sosi ora injecţiilor. Asistenta îşi făcu apariţia şi, înainte de toate, o cercetă pe Leana.

- Eeee, hai că mai ai puţin! Eşti aproape gata!, zise ea încântată.

- A avut dureri foarte mari, îi zise Angela care sta la marginea patului.

- Da, e normal dragă, e ca o naştere obişnuită!, îşi zise şi îşi începu programul de împuns popouri.

- Să mă chemi neapărat, să văd cum e...! Auzi?!! Altfel, te iau ăştia la întrebări!, zise ea din uşă către Leana, după ce termină cu tratamentul şi aprinse lumina de veghe.

Liniştea se aşternu peste salon.  Se auzea doar vocea murmurată a Angelei care o încuraja pe Leana şi-i dădea sfaturi, mai mult ca s-o liniştească.

Adina se rezemă de pernă şi rămase în aşteptare. Îi era frică să se culce. Inima-i bătea să-i spargă pieptul. După un timp se mai linişti şi chiar simţi pleoapele grele. Deodată, Leana, susţinută de Angela, coborî din pat şi se duse către uşă. Îşi ţinea cămaşa în jurul picioarelor şi cu părul vâlvoi, arătarea aceea care abia se târâia, de parcă i-ar fi fost frică să nu se scape pe ea îşi târşîia papucii către uşă.  

- Unde o duci? întrebă Adina în şoaptă.

- Vrea la baie, trebuie!, îi zise Angela tot aşa.

Pe la jumătatea salonului, Leana se opri brusc

- Au, mi-a căzut ceva!, îi zise Leana şi rămase pironită.

Angela se repezi şi aprinse lumina. Adina sări din pat, mai aproape, să vadă ce-i. Jos, pe ciment, între picioarele femeii, se afla un uriaş cheag de sânge. Avea forma unui ficat. Pe picioare, Leana era plină de sânge.

- Nu te uita în jos! strigă la ea Angela.

Adina simţea că va leşina. Mai era şi mirosul acela de sânge, care-i făcea rău. Se ţinu cu mâinile de pat şi căută să se aşeze.

- Nu leşina, du-te şi cheamă asistenta! îi zise repezit Angela în timp ce o susţinea pe Leana.

Până să priceapă Adina ce avea de făcut, Leana se urni brusc şi o porni către baie, rămânând în urma ei ficatul acela şi dâre de sânge, lăsate de papuci.

Angela o urmă, iar Adina se duse să cheme asistenta care-şi făcu apariţia cu o piruetă, blocând uşa.

- Unde e!, întrebă ea ca şi când nu s-ar fi întâmplat nimic deosebit, întrebând de Leana.

- La baie, îi răspunde una dintre bolnave.

- Da, ce-i aici? întrebă ea intrigată, văzând abia mai târziu marele cheag de sânge.

- Nu ştim, că... n-am putut să ne uităm!, răspunse aceeaşi femeie.

Asistenta strigă din uşă la femeia de serviciu să vină cu o găleată şi cu cârpa de şters pe jos apoi, se duse la baie după Leana.

O găsi acolo, ghemuită, lângă uşă şi o ridică încet.

- Ce-ai făcut? Gata? Ia să văd! şi cercetă ceva cam cât degetul mare al mâinii, ce se afla pe ciment.

- Chestia asta m-a chinuit atâta timp?, întrebă Leana cu voce pierită.

- Bineeee, gataaa, ai scăpat! E în regulă! Treci să te vadă domnul doctor! şi o împinse către cabinet. Apoi, cu o compresă, recuperă de pe ciment obiectul chinurilor bietei Leana şi-l cercetă îndeaproape.

- E bine, domn’doctor, nimic deosebit! strigă ea către uşa cabinetului în care se strecurase Leana.

Abia acum urma mult aşteptatul chiuretaj, la care sperau toate cele care-şi făcuseră provocări ce nu declanşaseră încă avortul.

Angela rămăsese pe hol s-o aştepte pe Leana.

Adina văzuse totul ca în transă. Urechile îi vâjâiau şi obiectele din jur parcă pluteau. Se îndreptă spre patul său. Nici nu se urcă bine în pat că îşi făcu apariţia femeia de serviciu, care luă marele cheag de sânge şi-l duse la baie. Adinei îi veni ameţeală şi închise ochii. Nu-i era somn, dar se simţea extrem de obosită.

La scurt timp, apăru Leana cu capul sus, susţinută de o parte şi de alta de asistentă şi de Angela. O duseră până la pat. Pierită şi epuizată, Leana se lăsă în grija lor şi fu băgată sub pătură.

- Eşti, gata, acum nu mai ai probleme! Vezi, fă în aşa fel să nu mai vii pe aici! îi zise asistenta să se afle în treabă. Era convinsă că vorbea degeaba, dar ea o spunea în speranţa că cineva, cândva o va asculta.

A doua zi, Leana coborî din pat abia după-amiază, iar Mariana plecă acasă, conform învoirii.

- Mă duc şi spăl o cadă cu rufe şi gata! Am terminat. Vin luni de dimineaţă şi am scăpat! Tu... mai stai?, îi zise ea Adinei înainte de plecare.

- Sigur că da, numai să nu înnebunesc aici până plec! îi răspunde Adina care se simţea copleşită de ultimele evenimente şi părăsită. Se gândea că acum, mai precis luni, Leana, Angela şi Sofia se vor externa. Rămâneau mai puţine, doar cele cu probleme serioase.

Floricica a fost propusă de dom’ Fotea pentru examinare, la o comisie în cadrul Ministerului Sănătăţii. Doctorul Fotea se lupta cu morile de vânt pentru a-i obţine aprobarea pentru legare de trompe. Nu putea s-o lase să facă copii anormali şi îi întocmise un dosar uriaş care cuprindea tot felul de analize doveditoare. Luni, Floricica va afla cum îi vor fi "bobii", după cum spunea Leana.

Au plecat în grup s-o conducă pe Mariana până la poarta spitalului.

- Mamăăă, ce bine arăţi în... civil!, îi zise Leana care-şi căpătă din vigoare. O să vii şi peste trei luni, dacă nu faci rost de prezervative negăurite de Nea Nicu! Îi strecură ea un fel de compliment-urare.

- Taci, băiii... tu vorbeşti? Aseară cine umbla ca Mowgli prin salon? Eu? Mai bine vezi unde pui numărul de telefon că... vreau să mă suni când ai intrat la facultate! Auzi?!!, o puse la punct Mariana.

La poarta spitalului se pupară şi şi-au promis că se vor suna.

- Târâie-te, să nu murim aici! strigă după ea Floricica.

Mariana îşi târâi picioarele, după un obicei al spitalelor, până în staţia de troleibuz unde privirile celorlalte nu au mai putut-o mângâia. Acasă o aşteptau copiii şi soţul şi... o altă lume care în curând se va intersecta iar cu cea din care tocmai plecase.

Se întorceau încet, pe aleile parcului. Leana trăncănea ceva cu Floricica, Sofia îi şoptea ceva Angelei. Adina, rămasă în urmă, se întoarse la gândurile ei. Abia acum realiza că până se va externa va avea parte şi de alte experienţe. Îi era frică de zilele ce urmau. Se uita la femeile care o înconjurau şi mintea-i refuza să înţeleagă ce se petrecea cu ele, cu ea şi cu doctorul Fotea. Ar fi vrut să fie altfel şi în altă parte. Acum îşi aducea aminte de tatăl ei care-i spunea cu amărăciune că: "Din când în când, viaţa îşi ridică puţin fusta, arătându-ţi suficient cât să vezi şi să tragi concluzii!". Totuşi, de ce?

Veronica Bectaş  (Decembrie, 1988)