Musafira

Alina primi un telefon de la vecina ei, doamna Vasilescu, prin care află că fiul ei, Călin, era pe hol şi nu putea deschide uşa apartamentului pentru că se blocase yala.

– E tot una de zăpadă, doamnă Alina şi nu poate intra. Îl ţin eu în casă până vii dumneata de la serviciu, zise vecina.

– Bine, ia-l dumneata în casă, până vine soţul meu. Eu o să-l anunţ şi va veni repede, pentru că lucrează aproape, îi zise Alina.Formă degrabă numărul soţului ei de la serviciu şi avu surpriza să afle că acesta se învoise. Sună acasă:

– Ce faci, dragă, ai şi intrat? se miră ea de faptul că doamna Vasilescu abia închisese telefonul şi el a şi căutat-o. Te-a sunat ea? Cum de-ai ajuns atât de repede? Să repari yala până vin, că m-am învoit şi plec imediat.

– Nici o problemă, o repar. Poţi să nu te mai învoieşti că sunt eu aici, zise el gâfâit ca şi cum ar fi urcat pe scări.

– Bine, văd eu cum fac! Îi zise femeia şi închise telefonul. Alina se grăbi să ajungă acasă. Tot drumul se gândi la copilul plin de zăpadă. Era foarte sensibil şi oricând se putea îmbolnăvi. Ştia că doamna Vasilescu îl va dezbrăca de hainele ude, dar nu se putea linişti.Ajunsă pe aleea blocului, o hărmălaie de nedescris o întâmpină. O mulţime de puşti care se jucau cu săniuţe, sau se dădeau pe gheaţă, printre ei şi Călin al ei. Nu-i venea să-şi creadă ochilor! Într-adevăr era plin de zăpadă. Dar cum de l-a lăsat taică-său afară în halul ăsta, nu putea pricepe. Îl strigă şi-l luă la zor:

– Cum de stai atât de ud afară, măi, copile? Cine te-a lăsat să mai stai şi de ce ai venit mai devreme de la şcoală?

– Tovarăşa a avut treabă şi n-am făcut două ore. Tata m-a întrebat dacă mai vreau să stau şi... m-a lăsat.

– Păi n-ai intrat în casă? A reparat yala?

– Nu ştiu, că eu când am ieşit de la doamna Vasilescu, după ce ţi-a dat telefon ţie, m-am dus după mecanicul blocului să deschidă uşa, dar nu l-am găsit acasă. Am mai încercat o dată cu cheia şi el a apărut din casă, de ne-a şi speriat. Doamna Vasilescu a zis: "Doamne, pe unde aţi intrat, că noi nu v-am văzut?" şi pe urmă m-a întrebat dacă vreau să mai stau.

– Treci sus!, îi zise Alina supărată. Merge liftul?

– Da, de ce să nu meargă? întrebă copilul nedumerit.Urcară repede. Scoase cheia, deschise şi nu observă nici urmă de reparaţie. O izbi în faţă un aer îmbâcsit de fum de ţigară şi de băutură. Toată casa mirosea a cârciumă neaerisită. La uşă, unde se ţineau pantofii, o pereche de cizme de damă se rezemau de perete. În cuier atârna un paltonaş din stofă groasă, model ac de brad, din două culori, roşu şi negru, ca pentru copii. Din sufragerie se auzi o voce de femeie care râdea înfundat.Prima impresie a fost că a venit în vizită o prietenă a ei, care trecea rar, în timpul când trebuia să-şi facă tratament la spitalul de alături. Bărbatul ei, de cum o auzi bombănindu-şi copilul, îi strigă:

– Hai, dragă, bine c-ai venit, uite, avem musafiri!

– Dacă e Vali, abia aştept să-i trag vreo două, pentru că n-a mai trecut de mult pe la noi! zise ea şi după ce se dezbrăcă se îndreptă spre sufragerie.Surpriză. În sufragerie, pe un fotoliu se afla o fătucă, blondă, cu părul permanent, tuns scurt, cu ochii albaştri puţin şaşii. Era îmbrăcată cu o fustiţă din stofă ecosez, roşu cu negru şi un pulovăr negru, cu un desen lat, orizontal, care reprezenta de mai multe ori o săniuţă cu brăduţ şi un ren, despărţită de un Moş Crăciun cu un sac în spate, un pulovăr tot pentru copii. Când Alina intră, soţul ei sări de pe celălalt fotoliu şi, grăbit, făcu prezentările:

– Soţia mea, Alina şi colega mea, mai precis secretara mea, Graţi. A venit pe la noi în vizită, de fapt am invitat-o eu. Ştii, abia a absolvit facultatea, metalurgia, şi fiind stagiară mi-au dat-o mie ca secretară. Îmi face desfăşurătoare şi altele, ştii tu cum e. Ţi-am povestit eu. Am profitat că nu prea avem de lucru şi m-am învoit. Aşa că am poftit-o pe la noi s-o cunoşti şi tu. Şi ea vrea să te cunoască pe tine. Uite, ţi-am oprit şi ţie un deget de vodcă. Bea-l înainte de masă!, mai zise el abia trăgându-şi răsuflarea.Alina se strâmbă la vederea sticlei şi se îndreptă spre bucătărie, după ce dădu mâna, cu vădită indiferenţă, cu fata aceea.

– Vezi? Ţi-am spus că nu-i place deloc să bea! zise el musafirei.Pregăti masa, îi dădu copilului să mănânce apoi verifică dacă şi-a făcut cum trebuie baia şi-l trimise la culcare. Se întoarse în sufragerie şi îi pofti la masă, în bucătărie. Soţul ei a zis că nu mănâncă, iar musafira a înghiţit cu greu ciorbiţa de cartofi. La sarmale, musafira a zis că nu ar mai mânca. Atunci soţul ei interveni:

– Dragă, noi am mâncat la prânz, când am venit.

– Păi, atunci, de ce nu mi-aţi spus? Mâncam doar eu şi copilul. Şi, dacă tot ai venit la prânz, copilului de ce nu i-ai dat să mănânce?

– Era la joacă afară.

Alina mâncă sub ochii celor doi care încercau să înfiripe o conversaţie despre ce se mai găsea prin magazine. S-au întors toţi în sufragerie. Alina a deschis uşa de la balcon să aerisească puţin camera. Soţul ei ameţit de băutură avea acel aer stânjenit, dar şi o stare ciudată pe care Alina o mai văzuse la el. Aşezată pe canapea, vizavi de cei doi, îi putea vedea bine. Fata aceea dolofană, cu sânii mari, cu picioruşele subţirele, pe care şi le pusese în papucii ei de casă, avea un aer neruşinat, dar stăpânit. O curiozitate imensă, dar şi o siguranţă de sine bine stăpânite. Venise cu un scop pe care, în parte, şi-l realizase şi probabil dorea să-l împlinească total.Soţul ei arăta urât, ca un om cu mintea năclăită de alcool, abrutizat. Slab, cu obrajii căzuţi, clipea des şi se străduia să se exprime cât mai corect, se agita şi îşi tot aranja cele câteva fire de păr din chelia pufoasă. În casă era frig, iar acum se făcuse şi mai frig. Alina închise uşa. Aerul se mai limpezise. Musafira îşi trase mai mult fustiţa peste genunchii îngheţaţi. Abia atunci observă că soţul ei era încălţat cu şosetele ei albe, cu blugii pe care îi purta în casă şi cu cămaşa, direct pe piele.

– Pune-ţi ceva pe tine, cum de te-ai dezbrăcat aşa? îl întrebă ea mai mult ca să se afle în treabă.

– Nu mi-e frig, mă simt bine aşa! îi răspunse el îndreptându-şi spinarea.Se deschise o discuţie cu privire la faptul că nu se dădea mai multă căldură la calorifer şi la faptul că nu se găseau unele alimente. Discuţia STAS abordată atunci când n-ai nimic în comun cu cineva. Dar de aici trecură la probleme de familie, copii, cărţi citite etc. În toate fătuca se avânta, ca proasta în târg şi, de fiecare dată, soţul Alinei încerca s-o scoată basma curată din impas, luându-i vorba din gură, răspunzând în locul ei ori schimbând subiectul.

Timpul trecu şi se făcu ora 21.00, oră la care tânăra se hotărîsă plece acasă. Alina se ridică să o conducă. Soţul ei sări ca ars, îi ţinu paltonul, îi aduse cizmele şi îi trase fermoarele cu un gest reflex. Alina rămase înmărmurită. El îşi puse cojocul peste cămaşă, îşi încălţă cizmele, îşi luă fularul şi zise:

– Mă duc s-o conduc! Nu ştiu cât de repede vin. Nu prea merg troleibuzele pe zăpada asta! Pa!Alina le spuse un "pa" în silă şi închise uşa în urma lor. Deschise din nou uşa de la balcon, se duse în baie să-şi facă un duş, după care se băgă în pat lângă copil şi adormi obosită.Peste noapte se trezi când el ajunse acasă. Ceasul arăta 12.00 - noaptea. Nu făcu nici o mişcare, iar el se furişă în sufrageria îngheţată, pe canapea.

A doua zi dimineaţă, la 4.30, sună ceasul şi Alina se duse în bucătărie să facă o cafea şi pacheţelul pentru copil. Potrivi ceasul pentru ora 6.00 când trebuia să se scoale copilul şi se duse în baie. În timp ce se spăla pe dinţi se trezi cu soţul ei intrând grăbit şi cotrobăind printre rufele puse pentru spălat:

– N-ai văzut indispensabilii mei cei flauşaţi? Nu ştiu unde i-am pus! Nici chiloţii şi maioul nu le mai găsesc, zise el căutând febril.

– Dar cu şosetele mele cum de te-ai încălţat? îl întrebă Alina în scârbă. El nu răspunse şi se duse să-şi caute lucrurile în lada de la canapea apoi se grăbi să plece la serviciu, mult prea devreme. Alina mai zăbovi câteva minute şi apoi ieşi. Avea drum lung de făcut până la întreprindere. Ajunsă acolo, dădu cu ochii de colegele ei şi o umflă plânsul. Le povesti tărăşenia şi au încercat să pună cap la cap ceea ce se întâmplase, pe fragmente şi momente, astfel că au scos la iveală un film real, tragic şi scârbos. Cei doi ticăloşi, amanţi vechi, probabil sătui de întâlniri pe furiş, prin birou sau acasă la ea, când părinţii erau plecaţi, au considerat că-şi pot face un vad stabil în casa ei. Astfel, el a venit s-o prezinte ca pe o persoană foarte onorabilă, care eventual s-ar fi împrietenit cu Alina, şi ar fi făcut vizite când ar fi poftit, mai ales în lipsa ei, fără a da de bănuit. S-au învoit amândoi şi au venit acasă când copilul era la şcoală şi Alina la serviciu. Numai că la şcoală a intervenit ceva şi copilul a venit mai devreme. A venit întâi el acasă şi a văzut copilul la joacă, apoi a ieşit să cumpere de băut şi s-o ia pe amantă din staţia de troleibuz, pentru că nu ştia unde să vină. El a intrat în bloc înaintea ei, evitând copilul care nu i-a văzut. Cât timp ea s-a făcut comodă, el s-a dezbrăcat de "hamleţii" groşi şi bluza flauşată de piele, care nu dădeau bine unui Don Juan. Şi-a schimbat ciorapii cazoni cu şosetele ei albe, apoi au mâncat şi s-au iubit în patul Alinei până când copilul rămas afară a venit să se schimbe de hainele ude. Când a încercat uşa, aceasta avea yala blocată pe dinăuntru şi cheia mergea în gol. Incidentul i-a speriat; el nu-şi mai găsea ţoalele, şi-a tras cămaşa şi blugii direct pe piele, ea s-a îmbrăcat în grabă şi aşteptau cu disperare ca mecanicul să spargă uşa. Dar telefonul Alinei a fost salvarea lor! O dată liniştită doamna Vasilescu, el a scos capul pe uşă, nelăsându-l pe copil să intre în casă şi să vadă că e cu cineva, dar femeia şi-a dat seama, însă nu a zis nimic. Ei au rămas în casă liniştiţi, aşteptând-o pe Alina, giugiulindu-se fericiţi. Apoi totul a decurs aşa cum ştia şi Alina. Gestul cu fermoarele de la cizme demonstrează vechea lor relaţie.Acest scenariu era retrăit de Alina pe măsură ce ieşea la iveală, cadru cu cadru. I se umpluse sufletul de scârbă. Îi vedea chipul în diferite ipostaze şi abia acum îşi dădea seama câtă scârbă îi era. Luă un calmant şi îşi linişti colegele oripilate.

Toată ziua a muncit ca un robot. Îi era silă să se ducă acasă, dar nu avea încotro. Copilul era totul pentru ea. Va vedea ce va mai fi. Pe drum, îi venea în minte gestul cu fermoarele de la cizme. Ei nu i le trăsese nici când era gravidă şi nu se putea apleca! Îi venea să vomite.

Ajunsă acasă, hrăni şi culcă copilul apoi se aşeză în bucătărie, la căldură, cu un gest reflex luă o carte. Nici măcar nu vedea ce scrie. Gândurile îi zburau în toate părţile. Căuta tot felul de moduri de a se răzbuna pe el. Sună telefonul. Alina ridică receptorul. Era fosta ei colegă de liceu, acum colegă cu soţul ei la serviciu.

– Bună, dragă, ce faci? întrebă Geta, ca să facă introducerea.

– Bine, zi ce vrei să-mi spui? trecu Alina la obiect.

– Mi-a zis animalul tău că a fost în vizită la voi cu curva asta, aşa-i?, întrebă Geta plină de furie.

– Da, au fost, zise Alina şi începu să plângă încetişor, să nu scoale copilul. Tot necazul ei izbucnea abia acum.

– Ce plângi, proasto! Trebuia să-i dai afară în brânci! Iar ei... să-i smulgi părul din cap! Să vii aici la comitet! Să-i faci de petrecanie jigodiei ordinare!, zbieră la ea Geta plină de isterie.

– Nu m-aş fi aşteptat la aşa ceva, Geta, dragă! N-aş fi crezut... Doamne, abia acum îmi dau seama că din cauza potăii ăleia am mâncat bătaie pentru că nu-mi vopsesc părul blond şi nu-l încreţesc permanent!, se destăinui Alina printre sughiţuri.Şi, încet, încet, i-a povestit filmul aventurii "potăii" cu "jigodia".În tot acest timp Geta n-a scos o vorbă. Era pur şi simplu uimită de îndrăzneala lor, de prostia Alinei, de umilinţele îndurate de ea. Dar i-a promis că o va răzbuna, convinsă că Alina n-ar face nimic din ce-i spusese ea. Prietenul la nevoie se cunoaşte! Şi... s-a ţinut de cuvânt. Nu i-a slăbit nici o clipă şi în nici un loc, unde se întâlnea cu ei. La serviciu, în autobuz, prin magazine făcea aluzii şi glume, unele chiar porcoase, pe seama relaţiei lor şi la aventura de acasă. Le-a făcut zile negre până în clipa când "jigodia" s-a mutat din institutul unde lucra. Alina a divorţat, dar mult mai târziu, rămânând agăţată de o căsătorie formală până când copilul a devenit major.

Vieţi şi costume muscelene

Cotrobăiam într-un ungher, în care nu um­bla­sem de mai mult timp, după o geantă croşetată de mână. Mama o lucrase după modelul unei pri­e­­tene. În bocceluţa cu pânzeturi vechi, între faţa de masă cu dantelă din ceapraz auriu, veche de pes­te 100 de ani, şi milieurile fine din aţică, la fel de vechi, se afla o pungă din hârtie. În pungă am des­coperit o comoară. Un teanc de vederi şi scrisori pri­mite de părinţii mei înainte de cel de-al doilea război mondial.
Mi-a atras atenţia o carte poştală din care mă pri­veau, cu multă prietenie, membrii unei familii mus­celene. Nu-mi puteam lua ochii de la ei, de la cos­tumele lor, de la felul în care îmbrăcămintea re­flecta diferenţele de vârstă şi de nivel de trai. Pă­rinţii şedeau pe scaune, tatăl purta opinci, copiii – în picioare, mai în spate, dar nu prea – purtau pan­tofi, ca la oraş. Tinerii, băiat şi fată, noră şi fiu, gi­ne­re şi fiică, nu ştiu, erau egal aşezaţi între pă­rinţi. Înstăriţi, după port, după alura afişată. Ţărani din Muscel. Pe spatele cărţii poştale, naşa, din Fă­gă­raş, scria: „15 august 1938. Dragii mei, am cum­părat casa din Rucăr, am terminat adăpostul pentru oi şi chioşcul din grădină.
Vă aşteptăm la noi, în Rucăr, cu aceeaşi dragoste ca la Făgăraş. Veniţi de­grabă înainte de întâiu octombrie, când or nă­văli hoardele Ilincăi de la Viena, ca să picteze culorile toamnei. Am să vă primesc cu caşcaval proas­păt, magiun de prune, brânză de vacă, pentru Titus. Om frige nişte puici şi raţe grase pe care le-om stinge cu ţuică moale, cât om sta de vorbă. Pentru Titus, Mihai a pus deoparte, nu ştiu câtă, ţuică d'aia cu mărgele, care merge la pipele lor mirositoare a cireş, la masa din chioşc. Le-o fi dor! Vino degrabă, dragă, am mai multe reţete să-ţi arăt şi o surpriză de port naţional! Cu toată dragostea, naşa Fănica şi naşul Mihai!”
În peticul de loc, hărăzit scrisului, naşa punea cu litere mărunte, aşternute cu cerneală neagră, chemarea de fiecare an. La sfârşit de vară, familia se reunea ca să sărbătorească sporul muncii de la semănat, la cules. Sunt sigură că au participat cu toată suflarea la eveniment, pentru că ştiu bine întâlnirile de mai târziu de la casa din Rucăr. Am întors cartea poştală. M-am uitat la familia din poză. Am mirosit-o adânc, cu gândul să inspir miros de aba, cânepă, mătasea borangicului şi aroma pelinului presărat în lada în care sunt păstrate straiele de sărbătoare. Bătrânii mă priveau blânzi, copiii uşor curioşi. Şi mâinile… mâinile celor bătrâni, puse în poală, erau timide, nu „spuneau” nimic, parcă ruşinate de pierderea scurtului timp al pozatului. Harnicele mâini ale ţăranului nu-şi găsesc poziţia artistică. Ele sunt doar… puse acolo, cu palmele-n jos, puternice, dar stângace, în repaus. Dacă ţineau o coasă… o furcă… un greabăn de bou, o vătală cu spată, alta ar fi fost „vorba” lor.
Sărut poza, o pun la loc, în tainiţa cu vechituri şi n-am curaj să cred că mai există…

Salbele celor întorşi acasă

Într-un album rătăcit printre nişte bătrâne atlase, am găsit fotografii foarte vechi. Poze făcute cu... mulţi, foarte mulţi ani în urmă, pe când artiştii fotografi slujeau cu sârg, la oraşe şi sate, punând în valoare mai ales frumuseţile feminine. Fotografii alb-negru, ce scot în evidenţă eleganţa modelului şi arta fotografului de a expune lumina care dă viaţă subiectului.
Atunci, demult, cele mai frumoase fete, gătite cu straie după cum le era condiţia socială, se fotografiau pentru părinţii care doreau să le imortalizeze, dar şi pentru a le oferi „o poză” rudelor şi prietenilor (ori iubiţilor!), urmărind chiar posibilitatea unei căsătorii.
O astfel de frumuseţe rurală îmi apare în toată splendoarea, într-o mică fotografie. Îmbrăcată în costum naţional, purtând năframă fină din boran­gic şi salbă din bani de aur, frumoasa fată a fost, pro­babil, muza vreunui poet rural, a vreunui profesor de ţară sau de oraş. Nu ştiu cine a fost.
Frumuseţea ei, precum şi salba mare şi cea mică, arată că nu-i oarecine. Ar putea fi o fată de gospodar înstărit dar şi, de ce nu, o fată a unui român întors din America. Fiica, nepoata sau strănepoata unuia dintre cei 20.000 de „întorşi acasă”, cu sau fără averea visată, dar sigur cu câţiva dolari din aur, găuriţi, tocmai buni de pus în salbă. Dacă „visul american” nu s-a transformat în realitate pentru ei, o brumă de agoniseală tot au adus, măcar să nu vină cu mâinile goale şi să poată să facă oleacă de zestre fiicelor sau nepoatelor.
Frumoasa din poză, cu aer visător, precis ascunde una sau două ori chiar mai multe monede încărcate de visele frumoase dar şi de munca intensă, chinuitoare, grijile şi deziluziile celor care le-au adus.
Dar ce-are a face! Fata are salbă din aur, ceva carte, ceva pământ, animale, că de restul or mai pune ei părinţii ca să aibă un trai bun, de-o găsi un flăcău pe măsură. Tinerii, de-or fi harnici şi cu socoteală, n-or umbla la salbă s-o slăbească, ci s-or pune pe înmulţit banii, că de…, o să aibă şi ea fete, care mai târziu s-or mărita. Salba mamei, cu adaos şi agoniseală în gospodărie, şi hărnicia fetei la şcoală nouă or avea putere s-o facă doamnă la oraş, cu piele fină la conduri şi haine străineşti. Iar când ar veni acasă, pe la vreo sărbătoare, să poarte cu aceeaşi fală frumosul port naţional şi salba. Nu mai vorbim că ar putea să-nveţe şi-alte limbi străine şi… ar putea să fie profesoară, să-nveţe copiii carte…
Mai târziu, nepoţii ei or să caute-n cufere şi or să găsească mi­nuni de costume populare pe care să le poarte şi ei cu mândrie, o dată cu brâul tricolor pe care l-a purtat odată, demul, străbunicul pe meleagurile Americii. Şi, dacă soarta i-ar ajuta, salba pusă „a uitare”, dosită de vrăjmaşi, o să iasă la lumină, chiar dacă-i împuţinată de vremurile grele, ca să strălucească a bucurie, a izbândă şi să readucă în amintire că eforturile celor 20.000 de români „întorşi”, cu dolarii lor găuriţi, n-au fost în zadar.

Fotografia nu moare niciodată

Un slogan modern spune „Nu te mai uita în urmă, lasă trecutul! Fă-ţi viitorul!” Dar, oare, poţi să-ţi faci un viitor dacă n-ai un trecut? Nici vorbă! Indiferent cât ai ocoli şi ai încerca să îngropi trecutul, aceste năvăleşte peste tine când nici nu te gândeşti! Câteodată, doar dintr-o fotografie. Şi atunci... te pătrund sentimente pe care nu le înţelegi, simţiri pe care nu le cunoşti, dar le percepi şi te înfiori, trec peste tine şi prin sufletul tău, răscolindu-te. Treptat, începi să-ţi aduci aminte povestiri, gesturi, vorbe aparent fără rost şi se încheagă trecutu-ţi.
O fotografie veche te aruncă în trecut, cu mulţi, prea mulţi ani în urmă, pe vremea Primului Război Mondial, când rucărenii s-au băjenit, punând în căruţe ce brumă aveau de cărat din gospodăriile lor. Copii, bătrâni, vite, păsări şi câini cărau gospodarii împinşi de urgia războiului. Încercau să se ascundă înşiruiţi în convoi trist de oameni speriaţi, alungaţi în necunoscut. Curând, convoiul se rupe. O parte pleacă-n Moldova, o alta adastă în sud şi se-ntoarce în Rucăr. Fie ce-o fi! Rămânem acasă! Dar cei plecaţi? Copiii care s-au se­parat de părinţi... rătăciţi în goana pentru supravieţuire...
Au ajuns în Moldova, aşa cum se hotărâse. Cu restul convoiului. Ce destin au avut? Unii au fost adoptaţi, aşa, ca bunica Măriuţa, care atunci avea doar 10 ani şi a fost adoptată de o moaşă de pe Valea Tazlăului, pe lângă Bacău. A crescut în sânul familiei, în obiceiurile locurilor şi s-a măritat când i-a venit vremea cu Dumitru, zis Gheorghe, după noul nume dat când a fost furat pe fereastră. S-au căsătorit şi au făcut 13 copii, din care doar trei băieţi. Trei băieţi care, pe rând, au purtat nu­me­le Gheorghe, şi din care doar unul, al treisprezecelea copil, a supra­vie­ţuit. Se considerase că noul nume al tatălui, Gheorghe, avea să aducă noroc. Doar ultimului i-a adus!
Gheorghe zis Sandu (după nu­me­le-i nou) s-a căsătorit cu Ecaterina şi a avut o fată şi trei băieţi. Acum... nici el nu mai e… Oamenii se sting pe rând, generaţie după ge­ne­­raţie. Uneori, poveştile lor răzbesc timpul. Doar fotografia nu moare niciodată.
Din fotografia veche, Măriuţa şi Dumitru (zis Gheorghe) privesc cu ochi mijiţi, încercând parcă să pătrundă prin vremi până-n zilele noas­tre, doar, doar, l-or zări pe cel ce se uită la ei şi încearcă să le afle vieţile.
Din trecut vin amintirile, piatră peste piatră, temelie pentru prezent şi mai ales pentru viitor. Viitorul pe care nu ţi-l faci niciodată singur! Doar contribui! Tu fiind curând te­me­lia altui viitor!

De la Mimi, pentru Julieta

Vă povesteam zilele trecute despre scrisoarea profesoarei Julieta către prietena ei, Mimi. N-aş vrea să credeţi că domnişoara „adrisantă” era lipsită de politeţe. Nicidecum! Ca dovadă că i-a răspuns, la fel de drăgălaş, iar eu vă pot împărtăşi, la 90 de ani distanţă – când cele două tinere profesoare s-au făcut demult ţărână –, ce anume i-a scris. Semn că... scripta manent.
„Domnişoarei profesoare Julieta Rădulescu, la Lereşti, Judeţul Muşcel 15 august 1921
Iubita mea prietenă,
Iartă-mi întârzierea de răspuns, dară vei afla mai multe când te vei întoarce, în 27 august, după cum ai spus. Sunt bine, sănătoasă şi am făcut multe lecţii de vorbire, cât mai latină, ca să mă pot prezenta bine când începe şcoala.
Am o mulţime de lucruri să-ţi povestesc când oi veni. Toată Craiova este un roi de albine. Săptămâna trecută am fost cu taica la o plimbare şi abia am făcut câţiva paşi împreună că l-au şi chemat la Primărie. De necaz, am făcut nişte poze tocmai în grădina pe care o ştii. Am ajuns acasă destul de târziu. Taica era deja la discuţii cu mai mulţi cunoscuţi şi ziceau ceva de o fabrică de încălţăminte, care se va deschide acu în octombrie. Erau foarte agitaţi, de nici nu m-au simţit când am intrat în casă.
Abia aştept să vii pentru că mi-am făcut o mulţime de proiecte pentru anul de şcoală, dar nu ştiu dacă voi reuşi să-i învăţ pe copii tot ce vreau eu, peste cele obligatorii. Poate mă ajuţi tu cu sfaturi.
Poza ta mi-a făcut multă plăcere, dar muica a fost încântată, mai ales, de pantofii cei fini şi te roagă să-i aduci, pe bani, o damigeană de ţuică, d-aia cu mărgele, pentru sărbători.
Draga mea prietenă, îţi trimit şi două poze din cele făcute în grădină, ca să nu mă uiţi şi să te gândeşti să vii degrabă pentru că trebuie să pregătim programul pentru şcoala care începe la 1 septembrie. Nu ştiu de ce am atâtea emoţii, de parcă eu aş fi eleva. Muica zice că aşa este când eşti un om cu responsabilitate. Aşa o fi!
Uitai să-ţi spui că domnul Nicu Vârtopeanu a trecut pe la noi şi a întrebat de mai multe ori de tine. Taica l-a rugat să mai vie ca să puie la punct nişte treburi de la şcoală. Să ştii că ce ţi-am spus şi eu şi muica este adevărat. Te place, dar este timid.
Când oi veni, să-mi zici ce şi cum aţi făcut cu noua lege, că pe la noi e mare balamuc pe la tribunal şi la primărie. Abia poţi să treci pe stradă de ce multă lume este, ca să-şi rezolve treburile. Ziarele sunt pline de tot felul de veşti, unele foarte triste.
Am văzut în revistă un model nou de maşină de gătit, o frumuseţe! Muica s-a uitat lung la ea şi a dat din cap. Cred că o s-o cumpere. De zestre! De!
Vino, dragă, degrabă, că nu mai pot de lipsa ta!
Te sărut dulce, domnişoara profesoară Mimi Frumuşeanu.”

Scrisoare de la Julieta

Desfac curioasă câteva pagini îngălbenite de timp. Foile „îmbrăţişează” fotografia unei tinere în costum popular, pe dosul căreia stă scris: „Domnişoarei profesoare Mimi Frumuşeanu din Craiova, 12 iulie 1921”. Privesc imaginea, dar iute o las deoparte. Scrisoarea mă atrage azi mai mult.
„Draga mea prietenă, Iacă, veni timpul să-ţi scriu şi te rog să nu mă cerţi pentru că am avut o mulţime de probleme aici în Lereşti. Ba, ţi-oi spune şi cât am tras pe drum, până la Piteşti, apoi la Câmpulung! Bată-i vina, că trebuie să te aştepţi numai la rele când pleci la un drum aşa de lung şi anevoios. Când am plecat din Craiova a fost frumos. Pe la Slatina a început să plouă de s-a stricat drumul. Aici am rămas o noapte, pentru că abia după ora 2 din zi am reuşit să vorbesc la Primărie pentru locul de casă. Pot să spui de calea până la Piteşti pe care am făcut-o cu tot dragul, într-un tren cu vagon ce avea cupeuri foarte odihnitoare. Am mers mult, dar a fost foarte plăcut, pentru că am cunoscut o familie foarte bună, de loc din Piteşti. Domnul m-a lămurit, mai pe larg, cum e cu reforma agrară şi ce drepturi are tata care, după cum ştii, este şi el profesor şi pe deasupra invalid de război. Ba, s-a oferit ca, în caz de am nevoie, să mă ajute dacă binevoiesc. El era foarte convins că reforma avea să se facă. Aproape toată suflarea bărbătească pe care am întâlnit-o în drumul până aici numai despre asta vorbea, dar nu prea mulţi credeau că se va face.
Dară de la Piteşti am plecat grăbită cu un cupe, pentru că trenul abia plecase şi nu mai aveam altul până a doua zi, şi am ajuns pe seară la tuşa Măriuţa, care era bucuroasă că mă vede. A doua zi, pe la ora prânzului, am fost cu ea pe la prăvălii ca să cumpărăm ceva şi să ne mai limpezim şi noi puţin ochii. Mai ales ai mei, care erau tare obosiţi. Cu ceva apă de viorele pe o cârpă de bumbac, m-am mai înviorat puţin şi n-am scăpat până nu m-a dus la pozat. Dar nu oricum, ci cu strai de-al nostru, un costum de-al bunicii. A chemat o fată de ne-a făcut părul cu fierul, ca să ne de-a o pieptănătură mai modernă. A trebuit să aşteptăm ceva timp, pentru că la atelierul foto al domnului Jean Rădulescu (tizul meu, cum se vede!) este mare înghesuială la pozat. E foarte priceput. O să-ţi dai seama de talentul lui când o să te uiţi la poza ce ţi-am pus în plic. Să te uiţi bine, că am o pereche de încălţări albe, din piele fină, pe care le-am pus special ca să le vezi. Le-am cumpărat de la Piteşti. Să nu te întrebi ce-i cu vasul din mâna mea, pentru că domnul Jean mi-a zis că-i mai bine cu el, decât cu mâna atârnată şi, pentru că e cu gâtul mai lung, mă face şi pe mine mai impozantă. Are talent!
Îţi mai scriu curând şi aştept de la tine răspuns, a ta prietenă şi colegă, domnişoara profesoară Julieta Rădulescu.”

„În amintirea timpului”…

În fiecare casă există un colţişor unde stă pitită o adevărată comoară. O comoară a familiei care abia aşteaptă să fie descoperită pentru a-şi arăta valorile. Comoara poate consta doar într-o carte veche în care stau cuminţi, aşteptându-şi descoperitorul, scrisori şi fotografii vechi ale unor oameni de demult, oameni ai istoriei familiei, ai istoriei neamului.
O simplă fotografie poate să-ţi aducă în suflet trăiri îndepărtate, imagini de demult, amintiri dragi sau dureroase, dar sunt aminti­rile tale, pe care nimeni nu ţi le poate lua. Amintirile din război sunt cele mai răvăşitoare. De aceea, mâna care ţine scrisoarea şi fotografia unui vechi camarad de arme tremură şi ochii lăcrimează fără jenă, chiar dacă sunt ai unui brav veteran. „Dragă, Niculae, M-ai rugat să-ţi dau veşti despre camaradul Sub Locotenent Grenadier Ştefan Vasilescu-Tecuci, din Regimentul 25 Grenadieri, pentru a-l pofti la întâlnirea de luna viitoare. Cu părere de rău, am aflat că nu mai este printre noi şi, ca să-ţi împrospăteze amintirile, ţi-am trimis această fotografie a lui, pe care mi-a trimis-o mie. Eu mai am câteva, nu-ţi face probleme. Le-am făcut în aprilie 1917, când după voia lui Dumnezeu, ne-am întâlnit, aşa cum ştii, şi am avut cinci zile de linişte, timp în care am putut trimite scrisori la familii şi am legat amiciţii cu unii camarazi. Războiul şi vremea proastă nu ne-au lăsat să simţim apropierea primăverii şi nici bucuria Sfântului Paşte, care ar fi trebuit să pătrundă în sufletele noastre şi ale oamenilor din cătunele din jur. Ne grăbeam să acoperim tranşeele cu scânduri şi pământ ca să ne adăpostim de ploi şi să nu se surpe. Vasilescu-Tecuci avea de furcă mult cu acoperirea furgoanelor cu grenade. Soldaţii lui, adevăraţi zdrahoni, au terminat repede treaba şi au avut parte de puţină odihnă. Au fost luptători care au făcut cinste Infanteriei Române! Vom depăna amintiri şi te voi pune la curent cu tot ce ştiu când ne vom vedea conform celor stabilite. Cu stimă şi respect, SubLt. Constantinescu Ilie din Regimentul 37, Infanterie”…
Atât. Scrisoarea şi fotografia. Doar o fotografie a unui bărbat tânăr, purtând uniforma Armatei Române, care-şi scrie cu mândrie gradul şi arma unităţii în care luptă. Fotografie trimisă unui prieten şi camarad de luptă, din altă unitate. Luptători în primul război mondial, cei care şi-au pus vieţile la baza României Mari. El scria: „În amintirea timpului petrecut împreună”… După ani, privirea vulturească parcă spune: „Sunt aici, am fost şi voi fi! Am luptat pentru ţară, suntem tot aici! Doar să vă amintiţi de noi!”. Să vă amintiţi de bravul veteran…

Poveste simplă despre dragoste, pe vreme de război

În general, toate amintirile din război sunt cumplite. Dar unele… nu. Unele sunt pline de romantism, de iubire şi poate de aceea sunt cu mult mai frumoase. Aşa este şi povestea de iubire a luptătorului din primul război mondial, Gheorghe T., şi a soţiei sale, Sevastiţa.Povestea de iubire a fost imortalizată în fotografia care avea să arate tuturor că dra­gostea învinge chiar şi războiul. Uriaşul bărbat din fotografie, Gheorghe T., lupta în Armata Română, şi bătăliile purtate l-au dus din Moldova până în Prejmer, lângă Braşov. Acolo, încartiruiţi într-o parte a casei cârciumarului, şi-au petrecut el şi camarazii săi o parte din vreme. Atunci a cunoscut-o pe Se­vastiţa, fata "găzdoiului". Micuţă, tinerică şi necunos­cătoare într-ale lumii, fata pu­sese ochii (sfielnic) pe uriaşul luptător ce părea teribil de... războinic, aşa, cu sabia-i cea lungă şi cizmele-i înalte. Mustaţa-i falnică îi dădea un aer şi mai fioros. Îi era frică de el, dar o şi atrăgea ca un magnet. Era majestuos, mai înalt decât camarazii săi, mai frumos, mai… Gheorghe a simţit starea fetei şi inima i s-a um­plut de iubire. Încă de cum a văzut-o prin curte, trebăluind pe la acareturi, nu-şi mai putea lua ochii de la ea. Fetişcana părea că pluteşte şi că orice boare avea s-o ridice şi s-o poarte în zări. Când o vedea i se topea sufletul.Părinţii fetei au observat că războinicul moldovean îi cam făcea ochi dulci şi au făcut tot posibilul ca între cei doi să se strecoare mereu ba o treabă de făcut, ba mama, ba unul dintre fraţi, astfel să nu rămână singuri. Dar, cum se spune că orice lucru interzis este mai dorit, cei doi iubiţi făceau ce făceau şi se întâlneau pe ascuns.Curând, Gheorghe o ceru pe Sevastiţa de nevastă. Îi oferi sufletul şi toată dragostea. S-a legat să o iubească, să o apere şi să o ocrotească toată viaţa. Ea a acceptat, chiar dacă ştia bine că familia era împotrivă şi că nu va primi nici pic de zestre dacă s-ar fi măritat fără voie. Dar Gheorghe o dorea aşa, numai pe ea, fără zestre! Asta nu-i iubire adevărată?Regimentul lui Gheorghe avea să fie mutat undeva în Oltenia. Sevastiţa şi-a adunat câteva haine şi a fugit cu Gheor­ghe. S-a dat răpită, fără să-şi întoarcă privirile, fără re­muşcări. Numai iubire! S-a dă­ruit lui, s-a pus sub paza uriaşului său bărbat. S-au cununat şi au făcut poza, ca să le arate că micuţa temătoare avea un apărător vajnic şi se putea sprijini pe umărul său.Gheorghe a fost încartiruit în Oltenia până la sfârşitul războiului, şi tânăra mireasă l-a urmat. De acolo au plecat la Roman. Aici au primit pământ, şi-au făcut casă şi o gospodărie frumoasă. Părinţii prejmăreni au iertat-o pe fugară şi au venit în vizită, apoi au început a-i ajuta cu una, cu alta, ca să le sporească gospodăria. Au venit apoi şi copiii. Trei la număr. Doi băieţi uriaşi şi o fată micuţă, temătoare…

Veşminte de mare preţ

Mai aveam un rest de concediu şi nu trebuia să-l pierd, aşa că am pornit fără ceva aranjat, undeva în zona Rucărului. Am căutat o pensiune dar erau ocupate, unele rezervate, de parcă o mulţime de orăşeni musai să se mute la munte o dată cu noi. La recomandarea unei domnişoare cumsecade, ne-am cazat la o familie de localnici primitori. După ce am aranjat bagajele, ne-am odih­nit puţin, felicitându-ne de norocul de a găsi un loc atât de liniştit şi de... „acasă”. La fereastra ce da în curte, se fuduleau zece gutui aurii şi dolofane. Parfumul lor se strecura în cameră şi se amesteca mirosului de scoarţe din lână, ţesute în război.
Dacă tot m-am ridicat de pe patul moale, acoperit cu o scoarţă cu desene geometrice, am început să cercetez camera pe îndelete. O ciudată îmbinare a unor mobile vechi, elegante, sobre, cu scoarţa ţărănească şi pernele cu feţe ţesute în război. La picioarele patului se afla o banchetă lungă, soră cu scaunele. Sub banchetă era, ascunsă parcă, o ladă de zestre, aproape la fel de lungă, din lemn obişnuit dar cu o încuietoare veche, cât veacul. O cheie neagră, lungă, cu un model aspru ieşea ameninţătoare din gaura făcută între niturile încuietorii. Pe un perete se aflau două rame de tablouri în care erau montate fotografii vechi. Aranjate, probabil, după perioada în care au trăit, personajele care ne scrutau păreau curioase.
Mi-a atras atenţia o fotografie în care trei femei în costume naţionale ale ţinutului studiau un desen sau o revistă a vremii, la aceeaşi măsuţă pe care era pusă acum o tavă din plastic cu o cană şi două pahare. Nici n-am simţit când, lângă mine, a apărut gazda, tanti Victoriţa. „Aaa, vă uitaţi la poza asta? Era mama cu sora ei, Gica, şi Ioana, fata învăţătorului, asta care arată mo­delu’.” „Mo­delu’”, întreb curioasă. „Păi… vedeţi costumele. Sunt făcute de ele. Făceau modelul, îl mai aranjau şi apoi îl lucrau. Mama a lucrat doi ani la costumul ei. Vreţi să-l vedeţi?”, întrebă şi se aplecă, trase lada cea veche de sub banchetă, răsuci cheia cea lungă şi săltă capacul. În ladă, înfăşurate în ştergare de in, şedeau rânduite mai multe straie de femeie.
O ie, o fotă, o cămaşă, o bată lungă de un metru şi jumătate au fost scoase la lumină. Pentru a câta oară? Tanti Victoriţa le-a pus cu grijă pe pat. „Astea-s ale mamii. Le am şi p’ale tuşii Gica. Ea a murit de fată. Tataie, popa Lazăr, mi le-a dat mie de zestre. Eram singura fată din familie. Când am plecat la Bucureşti, la Şcoala Normală, mi le-a dat ca să am şi haine de-ale noastre, nu numai cele de oraş. Mă îmbrăcam cu ele de sărbători. Profesoara de lucru mi le admira tot timpul. Şi acum îl mai port, când este cazul. Pe-al mamii nu. Acum un an, a făcut o sută de ani costumul. Îl dau fii-mi. Ştiu că-i place, şi-i şade bine. Doi ani… a lucrat la el. Da’… o să ţină mai mult de două sute.”