Un slogan modern spune „Nu te mai uita în urmă, lasă trecutul! Fă-ţi viitorul!” Dar, oare, poţi să-ţi faci un viitor dacă n-ai un trecut? Nici vorbă! Indiferent cât ai ocoli şi ai încerca să îngropi trecutul, aceste năvăleşte peste tine când nici nu te gândeşti! Câteodată, doar dintr-o fotografie. Şi atunci... te pătrund sentimente pe care nu le înţelegi, simţiri pe care nu le cunoşti, dar le percepi şi te înfiori, trec peste tine şi prin sufletul tău, răscolindu-te. Treptat, începi să-ţi aduci aminte povestiri, gesturi, vorbe aparent fără rost şi se încheagă trecutu-ţi.
O fotografie veche te aruncă în trecut, cu mulţi, prea mulţi ani în urmă, pe vremea Primului Război Mondial, când rucărenii s-au băjenit, punând în căruţe ce brumă aveau de cărat din gospodăriile lor. Copii, bătrâni, vite, păsări şi câini cărau gospodarii împinşi de urgia războiului. Încercau să se ascundă înşiruiţi în convoi trist de oameni speriaţi, alungaţi în necunoscut. Curând, convoiul se rupe. O parte pleacă-n Moldova, o alta adastă în sud şi se-ntoarce în Rucăr. Fie ce-o fi! Rămânem acasă! Dar cei plecaţi? Copiii care s-au separat de părinţi... rătăciţi în goana pentru supravieţuire...
Au ajuns în Moldova, aşa cum se hotărâse. Cu restul convoiului. Ce destin au avut? Unii au fost adoptaţi, aşa, ca bunica Măriuţa, care atunci avea doar 10 ani şi a fost adoptată de o moaşă de pe Valea Tazlăului, pe lângă Bacău. A crescut în sânul familiei, în obiceiurile locurilor şi s-a măritat când i-a venit vremea cu Dumitru, zis Gheorghe, după noul nume dat când a fost furat pe fereastră. S-au căsătorit şi au făcut 13 copii, din care doar trei băieţi. Trei băieţi care, pe rând, au purtat numele Gheorghe, şi din care doar unul, al treisprezecelea copil, a supravieţuit. Se considerase că noul nume al tatălui, Gheorghe, avea să aducă noroc. Doar ultimului i-a adus!
Gheorghe zis Sandu (după numele-i nou) s-a căsătorit cu Ecaterina şi a avut o fată şi trei băieţi. Acum... nici el nu mai e… Oamenii se sting pe rând, generaţie după generaţie. Uneori, poveştile lor răzbesc timpul. Doar fotografia nu moare niciodată.
Din fotografia veche, Măriuţa şi Dumitru (zis Gheorghe) privesc cu ochi mijiţi, încercând parcă să pătrundă prin vremi până-n zilele noastre, doar, doar, l-or zări pe cel ce se uită la ei şi încearcă să le afle vieţile.
Din trecut vin amintirile, piatră peste piatră, temelie pentru prezent şi mai ales pentru viitor. Viitorul pe care nu ţi-l faci niciodată singur! Doar contribui! Tu fiind curând temelia altui viitor!
O fotografie veche te aruncă în trecut, cu mulţi, prea mulţi ani în urmă, pe vremea Primului Război Mondial, când rucărenii s-au băjenit, punând în căruţe ce brumă aveau de cărat din gospodăriile lor. Copii, bătrâni, vite, păsări şi câini cărau gospodarii împinşi de urgia războiului. Încercau să se ascundă înşiruiţi în convoi trist de oameni speriaţi, alungaţi în necunoscut. Curând, convoiul se rupe. O parte pleacă-n Moldova, o alta adastă în sud şi se-ntoarce în Rucăr. Fie ce-o fi! Rămânem acasă! Dar cei plecaţi? Copiii care s-au separat de părinţi... rătăciţi în goana pentru supravieţuire...
Au ajuns în Moldova, aşa cum se hotărâse. Cu restul convoiului. Ce destin au avut? Unii au fost adoptaţi, aşa, ca bunica Măriuţa, care atunci avea doar 10 ani şi a fost adoptată de o moaşă de pe Valea Tazlăului, pe lângă Bacău. A crescut în sânul familiei, în obiceiurile locurilor şi s-a măritat când i-a venit vremea cu Dumitru, zis Gheorghe, după noul nume dat când a fost furat pe fereastră. S-au căsătorit şi au făcut 13 copii, din care doar trei băieţi. Trei băieţi care, pe rând, au purtat numele Gheorghe, şi din care doar unul, al treisprezecelea copil, a supravieţuit. Se considerase că noul nume al tatălui, Gheorghe, avea să aducă noroc. Doar ultimului i-a adus!
Gheorghe zis Sandu (după numele-i nou) s-a căsătorit cu Ecaterina şi a avut o fată şi trei băieţi. Acum... nici el nu mai e… Oamenii se sting pe rând, generaţie după generaţie. Uneori, poveştile lor răzbesc timpul. Doar fotografia nu moare niciodată.
Din fotografia veche, Măriuţa şi Dumitru (zis Gheorghe) privesc cu ochi mijiţi, încercând parcă să pătrundă prin vremi până-n zilele noastre, doar, doar, l-or zări pe cel ce se uită la ei şi încearcă să le afle vieţile.
Din trecut vin amintirile, piatră peste piatră, temelie pentru prezent şi mai ales pentru viitor. Viitorul pe care nu ţi-l faci niciodată singur! Doar contribui! Tu fiind curând temelia altui viitor!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu