Salbele celor întorşi acasă

Într-un album rătăcit printre nişte bătrâne atlase, am găsit fotografii foarte vechi. Poze făcute cu... mulţi, foarte mulţi ani în urmă, pe când artiştii fotografi slujeau cu sârg, la oraşe şi sate, punând în valoare mai ales frumuseţile feminine. Fotografii alb-negru, ce scot în evidenţă eleganţa modelului şi arta fotografului de a expune lumina care dă viaţă subiectului.
Atunci, demult, cele mai frumoase fete, gătite cu straie după cum le era condiţia socială, se fotografiau pentru părinţii care doreau să le imortalizeze, dar şi pentru a le oferi „o poză” rudelor şi prietenilor (ori iubiţilor!), urmărind chiar posibilitatea unei căsătorii.
O astfel de frumuseţe rurală îmi apare în toată splendoarea, într-o mică fotografie. Îmbrăcată în costum naţional, purtând năframă fină din boran­gic şi salbă din bani de aur, frumoasa fată a fost, pro­babil, muza vreunui poet rural, a vreunui profesor de ţară sau de oraş. Nu ştiu cine a fost.
Frumuseţea ei, precum şi salba mare şi cea mică, arată că nu-i oarecine. Ar putea fi o fată de gospodar înstărit dar şi, de ce nu, o fată a unui român întors din America. Fiica, nepoata sau strănepoata unuia dintre cei 20.000 de „întorşi acasă”, cu sau fără averea visată, dar sigur cu câţiva dolari din aur, găuriţi, tocmai buni de pus în salbă. Dacă „visul american” nu s-a transformat în realitate pentru ei, o brumă de agoniseală tot au adus, măcar să nu vină cu mâinile goale şi să poată să facă oleacă de zestre fiicelor sau nepoatelor.
Frumoasa din poză, cu aer visător, precis ascunde una sau două ori chiar mai multe monede încărcate de visele frumoase dar şi de munca intensă, chinuitoare, grijile şi deziluziile celor care le-au adus.
Dar ce-are a face! Fata are salbă din aur, ceva carte, ceva pământ, animale, că de restul or mai pune ei părinţii ca să aibă un trai bun, de-o găsi un flăcău pe măsură. Tinerii, de-or fi harnici şi cu socoteală, n-or umbla la salbă s-o slăbească, ci s-or pune pe înmulţit banii, că de…, o să aibă şi ea fete, care mai târziu s-or mărita. Salba mamei, cu adaos şi agoniseală în gospodărie, şi hărnicia fetei la şcoală nouă or avea putere s-o facă doamnă la oraş, cu piele fină la conduri şi haine străineşti. Iar când ar veni acasă, pe la vreo sărbătoare, să poarte cu aceeaşi fală frumosul port naţional şi salba. Nu mai vorbim că ar putea să-nveţe şi-alte limbi străine şi… ar putea să fie profesoară, să-nveţe copiii carte…
Mai târziu, nepoţii ei or să caute-n cufere şi or să găsească mi­nuni de costume populare pe care să le poarte şi ei cu mândrie, o dată cu brâul tricolor pe care l-a purtat odată, demul, străbunicul pe meleagurile Americii. Şi, dacă soarta i-ar ajuta, salba pusă „a uitare”, dosită de vrăjmaşi, o să iasă la lumină, chiar dacă-i împuţinată de vremurile grele, ca să strălucească a bucurie, a izbândă şi să readucă în amintire că eforturile celor 20.000 de români „întorşi”, cu dolarii lor găuriţi, n-au fost în zadar.