Armeanca

Într-o dimineaţă de mai, după Paşte, s-a mutat cu chirie, o familie tânără, cu şapte băieţi, în casa din fundul curţii, la madam Anton, Leana Anton. Aceasta avea două corpuri de casă, unul aproape de poartă, pe care-l ocupa ea, format din două camere şi o bucătărie, şi altul, mai în fundul curţii, format tot din două camere şi o bucătărie, nelocuit. Ambele corpuri de casă aveau anexe câte o magazie pentru lemne, care se transforma vara în bucătărie. În fundul curţii era un closet comun pe care toţi trebuia să-l întreţină în mare curăţenie, aceasta fiind una dintre condiţiile cerute de proprietăreasă, care era mai mult plecată de acasă, la fiica ei ce avea un copil mic şi locuia la bloc.

Pentru Leana Anton, familia numeroasă a chiriaşilor era o mană cerească întrucât îi asigura permanenta supraveghere a casei, o siguranţă de care avea mare nevoie chiar şi atunci când venea de la fiică-sa.

Tânăra familie era formată din tată, mamă şi şapte băieţi. Tatăl, un mecanic auto transformat în şofer al unui director de fabrică, era de fel din Ucraina, ajuns nu se ştie cum la noi în ţară. Mama copiilor - o armeancă din Bucureşti, rămasă fără tată, într-o sărăcie cruntă, alături de o mamă foarte bătrână şi neputincioasă - era muncitoare la cantina întreprinderii unde lucra şi soţul ei şi aveau împreună şapte copii, născuţi în fiecare an, astfel că primul avea opt ani, iar ultimul doar, un an.

Maria armeanca era o femeie micuţă, plinuţă, fără să fie grasă, cu o piele albă trandafirie, cu ochii negri şi sprâncenele tot negre. Lucrul cel mai grozav la ea era părul. Avea un păr negru, lucios, cu reflexe albastre, pe care îl purta la spate, într-o coadă groasă cât pumnul şi lungă până la genunchi. Maria a fost căsătorită cu Mihail, fără prea multă insistenţă din partea acestuia, de către mamă-sa, dornică să scape de ea pentru că bruma de avere pe care au avut-o înainte şi până după război a fost confiscată şi au fost siliţi să renunţe la magazin şi la casa în care locuiau. De supărare, tatăl Mariei a paralizat şi a murit, imediat după naţionalizare. Cele două femei au rămas fără nici un rost. Pe mama Mariei a luat-o un frate al ei, la Brăila, iar pe fată au măritat-o cu Mihail.

Imediat după căsătorie, Maria a născut un băiat, apoi altul şi altul, în fiecare an făcea câte un băiat. Mihail nu o lăsa fără sarcină. Nici nu voia să audă de avort sau de vreo protecţie. El considera că trebuie să-i dea femeii ceva de făcut, să n-o lase de capul ei. Gospodăria şi copiii trebuia să fie treaba femeii, aşa zicea el.

După al patrulea băiat, situaţia materială a familiei a devenit grea, iar spaţiul în care locuiau insuficient şi copiii nu aveau unde se juca, aşa că Mihail a hotărât să se mute, undeva la curte, unde aceştia ar fi avut loc de joacă. Între timp i-a găsit de lucru şi nevestei pentru că banii nu mai ajungeau şi pe copii i-au dat la cămin, iar lui i se părea că nevasta avea mai puţină treabă dacă stătea acasă cu burta la gură. Au mai sosit trei copii şi mutatul a devenit extrem de urgent. Mihail a găsit aici, la coana Leana, locul ideal pentru a-şi creşte copiii în siguranţă, în curtea cea mare, nefiind obligat să-i mai dea la cămin, aceştia crescându-se unul pe celălalt.

Maria muncea ca o roabă atât la cantina unde era angajată, cât şi acasă. Cu atâţia copii şi un bărbat foarte pretenţios şi cu atitudini de stăpân atotputernic, biata femeie era ca un titirez. Zbura la piaţă, cu cei doi copii mai mari, care o ajutau la căratul plaselor, făcea mâncare, spăla, călca, se ocupa de cei mici, iar seara, târziu, cădea ca un bolovan de oboseală. Atunci, proaspăt spălată, mirosind a săpun de rufe, când ajungea în pat, o lua de bună Mihail care, după un somn întremător de seară, o călărea ca un animal, până pica de oboseală şi adormea mulţumit. Nu conta că era gravidă, nu conta cum se simţea, era femeia lui şi ea trebuia să i se supună.

Dimineaţa, Maria trebuia să se scoale cu mult înaintea tuturor, să pregătească pachetele cu mâncare pentru copilul ce mergea la şcoală şi pentru Mihail, să aprindă lampa cu petrol pentru a încălzi apă, pentru ca Mihail să se spele, să-i netezească bine cămaşa de un alb orbitor, să-l ajute la îmbrăcat şi încălţat.

Mihail, o huidumă de bărbat, purta numai haine negre, un fel de pantaloni soldăţeşti, strânşi pe picior, pentru ca să poată încăpea în nişte cizme negre, uriaşe, o haină neagră dintr-o stofă groasă, cravată gri, cu buline negre, şi nelipsita cămaşă de un alb strălucitor pe care o schimba zilnic şi care trebuia să fie fără nici o cută. A cumpărat fier de călcat electric pentru ca Maria să-i poată face moftul şi cu asta o teroriza de câte ori avea ocazia, acuzând-o de nerecunoştinţă pentru că i-a uşurat munca.

Înainte de a pleca la serviciu, ultimul lucru pe care-l făcea Mihail era să se studieze cu luare aminte în oglindă, verificându-şi fiecare parte a corpului, minuţios, de la cizmele pe care Maria de lustruia impecabil, pantaloni, catarama curelei, care trebuia să strălucească şi ea, haina care trebuia să nu aibă nici o scamă, apoi, partea cea mai importantă, capul. Părul şaten era pieptănat pe spate, în onduleuri mari, iar mustaţa, groasă cât un vrăbioi zburlit, atârna mândră peste buza de sus, ajutând parcă, la susţinerea obrazului mare şi lat, cu pomeţi mongoloizi, deasupra cărora ochii verzi plini de neastâmpăr scormoneau după tot felul de nereguli. Deasupra ochilor, sprâncenele stufoase şi fruntea înaltă completau aspectul unui chip care ar fi fost frumos, bărbătesc, dacă gura lui ar fi ştiut ce-i zâmbetul. Chipul veşnic întunecat, cu buzele mereu strânse a mânie şi statura impunătoare, dădeau acestui bărbat aspectul unei brute. Şi aşa era.

Un tiran, un perfid şi o brută. Ticălos cu propriii lui copii, pe care-i bătea pentru orice motiv, lipsit de blândeţe şi de îngăduinţă, veşnic nemulţumit, îşi bătea nevasta cu o cruzime de nedescris. Erau cunoscute, de acum, bătăile pe care i le aplica Mariei, chiar şi la ea la muncă. Femeile, colegele ei de la cantină, erau uimite de rezistenţa şi de încăpăţânarea cu care admitea Maria viaţa aceea plină de umilinţă, de chinuri fizice şi sufleteşti pe care o îndura.

Femeia încerca să ascundă, fără să reuşească prea mult, suferinţele îndurate şi cu groaza în suflet alerga spre casă la sfârşitul programului, să ajungă înaintea lui Mihail, să facă în aşa fel încât să nu aibă motiv de scandal sau de bătaie. Când nu avea serviciu, suporta mai uşor bătăile şi urmările lor, dar, de când şi-a luat slujba, a început să-i fie ruşine de vânătăile pe care le avea pe corp, atunci când se spăla, la duş, după terminarea programului. Într-o zi, una dintre colegele ei, la vederea urmelor vineţii, lăsate de catarama curelei, bine imprimată în piele, pe spate, pe coapse, pe burtă şi pe ceafă, a leşinat. De atunci a evitat să mai facă baie împreună cu ele.

Îi era ruşine şi ciudă, dar nu lăsa să se vadă ce e în sufletul ei. Strângea acolo, munţi de ură, de disperare şi peste toate, o dorinţă aprigă de răzbunare. Îl ura. Îl ura pentru bătăile pe care le dădea copiilor, fără motiv, îl ura pentru animalele pe care le iubeau copii şi pe care el le ucidea în faţa lor, îl ura pentru felul cum o trata pe ea ca femeie şi ca om. Îl ura din tot sufletul şi toţi porii trupului ei emanau ură.

În nesimţirea lui, Mihail nu vedea urmă de ură, ci numai frica pe care o inspira tuturor şi mai ales celor pe care ar fi trebuit să-i iubească. În schimb, avea o dorinţă teribilă să se facă plăcut celor din jur, şefului, colegilor, vecinilor şi proprietăresei, căreia îi suporta câinele.

În condiţia de mutare a familiei sale, câinele maidanez de talie mare, care fusese favoritul soţului decedat al proprietăresei, trebuia să se bucure de respect şi grijă. Câinele. Rex, era cel care avea sub pază avutul proprietăresei atât timp cât ea nu era acasă. Femeia îi aducea mâncare, îl peria, îl spăla, iar el păzea cu toată seriozitatea casa şi curtea. O dată cu intrarea în viaţa lui a numeroşilor chiriaşi, Rex consideră să-şi mărească sfera de activitate luând asupra lui grija celor şapte copii. Pe Mihail nu-l putea suferi şi îl punea la punct ori de câte ori drumurile li se intersectau, printr-o ridicare de buză şi un mârâit lung, ceea ce însemna "vezi-ţi de treaba ta!", aşa încât orice atingere din partea acestuia era retezată din start. Şi, nici după trei luni, relaţia lor nu se schimbase. În schimb, cu Maria şi copiii lucrurile se schimbau radical. Ei erau fericirea lui. Cu ei se juca, cu ei mânca şi chiar dormea. Cel mai mult îl iubea pe prâslea, care abia se ţinea pe picioare şi cu care împărţea cel mai corect bucata de pâine. Maria avea grijă să-i dea şi lui câte o bucăţică din ce da copiilor şi să-l mângâie pe cap, vorbindu-i blând şi încredinţându-i, dimineaţa, înainte de a pleca la muncă.

La întoarcere, de obicei, când deschidea poarta, în curte, pe partea stângă, sub dudul cu frunziş des, se aflau pe pătura întinsă la umbră, cei mai mici copii ai ei care se jucau cu câinele. El nu se dezlipea de ei. Îi păzea ca pe puii lui. Dar iubirea câinelui pentru cel mic o bucura nespus. Era ca un tablou de la care nu-ţi puteai lua ochii. Într-o zi, aşezat în funduleţ, băieţelul brunet cu părul lunguţ mânca singur, dintr-o farfurie, orez cu lapte. Era destul de neândemânatic, dar se pare că ceilalţi erau ocupaţi fiecare cu farfuria lui, astfel încât pe el nu l-a mai ajutat nimeni şi mozolea singur, foarte preocupat de a-şi nimeri guriţa. Câinele se afla lângă el şi supraveghea cu interes drumul lingurii de la farfurie la guriţă. Când lingura, mai mult sau mai puţin plină, era băgată în gură, tot ce rămânea pe lângă era lins cu limbi repezi, aplicate cu tactică, stabilind curăţenia şi îndestularea amândurora. Copilul nu se grăbea şi aştepta ca lingura să fie curăţată înainte de a o băga iar în farfurie, demonstrând astfel că operaţiunea avea vechime şi fiecare îşi cunoştea bine rolul. Multe mame n-ar fi acceptat o astfel de relaţie între animal şi copii, dar Maria era încântată, mai ales că ai ei erau perfect sănătoşi, iar câinele o ajuta să-i înveţe să fie buni, blânzi şi iubitori.

În sâmbăta asta, de dimineaţă, Maria s-a trezit cu o stare ciudată. Aştepta ceva. Nu ştia ce. Îşi urmă întocmai programul casnic de la care nu se abătea sub nici o formă, apoi plecă la serviciu. Aici, îşi făcu treaba cu acelaşi zel şi glumi chiar cu colegele ei. La plecare, se duse la vestiar să se schimbe. Uşa vestiarului era întredeschisă. A vrut să intre şi rămase cu mâna pe uşă şi cu ochii ţintă la ceea ce vedea. În vestiar, pe o bancă, în mijlocul încăperii, se afla Mihail al ei, care săruta mărunţel, cu multă drăgălăşenie şi grijă, pe faţă, pe ochi, pe păr, una dintre fetele de la distribuirea pâinii, din cantină.

Era o fată de vreo douăzeci de ani, blondă, cu ochii verzi şi vorba sâsâită. Foarte slabă, arăta ca o coadă de mătură înfăşurată în halatul alb pe care trebuia să-l petreacă bine ca să nu-i fluture în jurul trupului.

Mihail o ţinea între picioare şi de la înălţimea lui ajungea fără efort s-o sărute pe frunte, pe păr, pe gât. O mângâia, cu mâinile lui mari, pe umeri, pe pieptul plat, apoi pe şolduri şi-i ridica halatul mângâindu-i pulpele ca de lăcustă.

- Mâine, mergi cu mine la pădure?, îl întrebă ea izmenindu-se ca o pisică în călduri.

- Merg, iubito, cum să nu merg!, răspunse el gâfâind, mângâind-o frenetic.

Acum, Maria îşi reveni. Brusc se retrase şi plecă acasă fără să se mai schimbe de halat. Plecă repede, din ce în ce mai repede şi într-un târziu îşi dădu seama că aleargă. Numai că drumul pe care apucase nu era cel spre casă, ci undeva aiurea. Merse un timp şi ajunse într-un părculeţ, între nişte blocuri. Acolo se aşeză pe o bancă. Îşi luă capul în mâini şi rămase aşa prăbuşită pe spătarul băncii. În minte îi năvăliră toţi anii de chinuri alături de un bărbat tiran, pe care nu-l credea capabil de iubire, de un gest tandru, de un zâmbet. În faţa ochilor îi apăru imaginea în care el arăta că poate fi în stare de tot ce-i refuzase ei. I se părea că visează. Îşi reveni când, în parc intră un grup de copii. Se ridică şi încercă să se orienteze. Găsi repede calea spre casă. O cuprinse groaza de cât de mult timp întârziase. Îi părea rău de copii.

De cum deschise poarta, câinele îi sări în întâmpinare, lătrând nervos şi ducându-se spre fundul curţii. Maria cu inima strânsă se duse după câine. Acolo, aproape de closet, băiatul ei cel mare, Anton, săpa o groapă şi plângea.

- Ce-i? Ce s-a întâmplat?!, întrebă ea disperată.

- Tata m-a pus să sap o groapă. A spus că-i îngroapă pe copii dacă se mişcă. I-a legat de picioarele sobei, în casă, pe Miron şi pe Eduard. Unde ai fost?!!, îi zise băiatul cu voce scăzută, ştergându-şi lacrimile de pe obraz.  

- Mamă, cred că a înnebunit!, îi strigă băiatul în timp ce Maria fugea îngrozită spre casă.

Aici, cei doi copii erau legaţi, cu mâinile la spate, aşezaţi pe podea, de picioarele sobei de tablă. Maria se repezi şi-i dezlegă, apoi îi împinse afară în curte. Ceilalţi copii erau ciuciţi, ca nişte pui speriaţi, pe prispa casei proprietăresei. Acolo îi împinse şi pe cei doi, urmaţi de Anton, care lăsase săpatul şi fugise în acelaşi loc.

Maria dădu să intre în casă, urmată de câine. Pe prag apăru Mihail, cu faţa descompusă de ură şi se repezi la ea. Maria încercă să-l evite, dar el o înşfăcă de păr. O trase cu putere spre el şi începu să-i care pumni. Maria se ghemui la pământ, încercând să-şi acopere faţa. El o lovea cu cizma pretutindeni. Femeia începu să ţipe şi pe el îl apucară furii de nebunie. Ea se agăţă de picioarele lui, împiedicându-l s-o mai lovească. Părul i se despletise şi ridica spre el o faţă suferindă, înlăcrimată, umflată, implorând îndurare.

Atitudinea ei îl înnebunea şi mai tare. Învăluită aşa în părul negru uriaş, cu faţa plină de suferinţă, îi părea o imagine cunoscută, imaginea unei icoane şi asta îl enerva şi mai tare. O târî până aproape de prag. Aici, ţinând-o de păr, întinse mâna şi apucă cuţitul de pe masă. O târî înapoi în curte unde o ghemui la pământ şi o propti cu capul între picioarele lui apoi începu să-i apuce câte o şuviţă de păr şi să i-o taie. Îi tăia părul cât mai aproape de pielea capului, cât mai lung, şuviţă cu şuviţă, şi-l arunca răspândindu-l prin curte, cât mai departe. La început, Maria nu şi-a dat seama ce-i face, apoi a încercat să se smulgă din strânsoarea cizmelor lui, dar fără reuşită. A început să strige, să ţipe. A ţipat, mereu, mereu. La fiecare şuviţă aproape că urla şi urletele ei se transformaseră în sunete neomeneşti când ultima şuviţă de păr i-a fost tăiată şi aruncată. În timpul ăsta cîinele se repezea la el şi lătra furios, ba chiar o dată reuşise să-şi înfigă colţii în pantalonii lui smulgându-i o bucată de stofă.

Cu un rânjet monstruos, Mihail, victorios, călcă pe ea trecând spre intrarea în casă, apoi scuipă în direcţia ei şi se închise în cealaltă cameră.

Maria rămase ghemuită acolo, în bătătură, plină de sânge amestecat cu praf. Aplecată peste mâinile pline de vânătăi şi răni, văzu doar cu ochiul drept copiii care se strânseseră în jurul ei. Anton şi Eduard încercau s-o ridice. Ceilalţi plângeau şi o pipăiau pe unde apucau. Încercă să se ridice şi izbuti într-un târziu să se târâie lângă peretele casei şi se rezemă de el. Obrazul stâng era zdrelit, iar ochiul nu-l mai putea deschide.

Copiii cei mici nu se apropiau de ea şi se ghemuiau unul în celălalt nerecunoscând-o. Maria îi strigă încetişor cu glas sugrumat şi răguşit. Îşi duse mâna la gât şi dădu de rănile sângerânde pe care i le făcuse strânsoarea cizmelor. Anton îi aduse o cană cu apă şi ea încercă să se spele. O ustura peste tot. Turnă apă peste ea, aşa îmbrăcată. Halatul acum rupt se îmbibă cu apă şi-i făcu bine.

- Anton, ia copiii, du-i la culcare acolo pe prispa coanei Leana, ia şi câinele, înveliţi-vă bine!, bâlbîi ea.

- Vii şi tu?!, îi zise băiatul îngrozit la gândul că va rămîne şi va fi bătută iar.

- Nuu! Fii cuminte!, şi-i făcu semn să plece.

Rămase acolo, lipită de casă până aproape de ziuă. Când cocoşii din vecini începură să anunţe zorii, cu mari chinuri se ridică, năclăită de noroi şi sânge. Se duse în magazie, aprinse cu greu lampa cu petrol pe care abia reuşi să ridice oala cu apă şi o încălzi. Se aşeză pe scaunul pătrat, pe care de a tâtea ori aştepta ca mâncarea să fiarbă. Abia acum simţea durerea cumplită din coaste, în dreapta, usturimi arzătoare în mai multe locuri ale corpului, acolo unde cojile rănilor crăpau când se mişca, unele chiar începuseră să sângereze iar. Se pipăi pe cap. În unele locuri, unde-i tăiase părul chiar de la rădăcină, pielea-i plesnise şi răni sângerânde încă o usturau. Îşi trecu cu mâna prin părul care-i mai rămăsese, ici, colo, îşi puse mâinile în poală, uitându-se la aburul apei care începea să dea în clocot şi aşteptă. Nu mult.

Cocoşii încetară să mai cânte. Soarele puternic de vară se înălţa luminînd tot mai mult. Ziua îşi făcea loc alungând întunericul nopţii.

Mihail îşi făcu apariţia brusc, în cadrul uşii de la magazie. Cu aceeaşi faţă care arăta că nimic nu s-a întâmplat cu câteva ore înainte, în izmene şi picioarele goale:

- E gata apa?!, o întrebă răstit. Mă grăbesc!, îi zise fără să se uite prea bine la ea şi-şi propti mâinile de tocul uşii, blocând ieşirea. Maria se ridică de pe scaun, luă încet o cârpă, apucă oala cu apa clocotită şi cu o smucitură zdravănă, plină de ură, i-o aruncă în faţă şi pe corp.

Mihail, uluit, nu apucă nici măcar să mişte. Primi cu tot trupul, aproape gol, jetul de apă fierbinte şi abia când o văzu pe Maria cum pune jos oala goală simţi arsura teribilă care-i cuprinse pieptul, burta, pulpele, braţele şi gâtul. Maria se repezi spre el. În momentul acela Mihail se desprinse din cadrul uşii şi ieşi în curte unde începu să urle ca o fiară. Îşi privea trupul şi nu înţelegea ce-i cu el. Apoi, se repezi spre cişmea, unde cu înfrigurare dădu drumul apei reci peste trupul care căpătase băşici uriaşe ici, colo, unde ajunsese apa fiartă. Se vârâ sub jetul de apă şi urla, urla cât îl ţineau bojogii, tăvălindu-se în noroi.

Maria ieşise în bătătură şi se uită la copii. Cei mari, speriaţi, se ţineau de stâlpii prispei fără să înţeleagă ce se întâmpla cu tatăl lor. Le făcu semn cu mâna să nu se mişte din loc, dar Anton veni în fugă la ea. Maria, calmă, fără să se uite măcar la Mihail, începu să culeagă de pe troscotul şi pirul din curte şuviţele lungi de păr. Anton începu să culeagă şi el, alături de ea. Maria, din când în când, îşi scutura mîinile de roua care lucea pe părul împrăştiat. Culegea chiar şi firele răzleţe, unul câte unul, şi le aşeza lângă celelalte, unindu-le într-un mănunchi din ce în ce mai gros.

În timpul acesta, la poartă, o mână se strecură pe deasupra, trase ivărul şi intrară în curte, aduşi de răcnetele lui Mihail, coana Leana proprietăreasa, chemată încă de cu seară de vecini, câteva vecine curioase şi Mihai miliţianul care era de serviciu pe stradă şi care îşi făcea de lucru mai mult în zona fabricii de vizavi.

Miliţianul era la curent cu necazurile Mariei, încă de când se mutaseră la coana Leana. De multe ori ar fi intervenit şi l-ar fi amendat pe tiranul de ucrainean pentru tulburarea liniştii, dar Maria l-a rugat să n-o facă pentru că s-ar fi răzbunat şi mai tare pe ea şi pe copii. Încă de cu seară auzise răcnetele Mariei şi ar fi intrat dacă nu s-ar fi liniştit totul. Acum, lucrurile erau şi mai proaste. Namila urla şi vecinii erau agitaţi.

Imaginea Mariei şi a copilului care aduna ceva de pe iarbă ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat şi a bărbatului gol, plin de noroi, care se zbătea sub robinetul din care ţâşnea apa cu putere în soarele ce trimitea raze piezişe, aducând în faţa ochilor, treptat, adevărata tragedie îi făcu pe oamenii aflaţi în poartă să rămână împietriţi.

Primul care-şi veni în fire fu miliţianul, care înaintă în curte, urmat îndeaproape de coana Leana

- Maria, ce ţi s-a întâmplat?... Ooo, Doamne, ce ţi-a făcut?!... vorbi el rămânând cu ochii la faţa şi părul Mariei.

- Doamne, Dumnezeule!!!... zise şi Leana astupându-şi gura ca să nu strige.

- Rahatul dracului, îl bag la puşcărie, la puşcărie!, zise miliţianul îndreptându-se către Mihail care răgea din ce în ce mai răguşit şi încerca să se ridice din noroiul pe care-l făcuse şi care acum se depusese pe rănile lui.

- Nenorocitule! zbieră Mihai miliţianul la ucrainean, în timp ce acesta încerca să se ridice. Când ajunse lângă el, miliţianul îl înşfăcă de braţ, îl trase în sus şi îl puse pe picioare. Acum nu mai zbiera. Cum îl ridică în picioare miliţianul îi dădu drumul imediat şi se depărtă de el. Ce văzu în faţa ochilor îl îngrozi şi îi veni să vomite. Mihail era tot numai o rană sângerândă, pe alocuri murdară de noroi. Parcă ar fi fost jupuit de viu. Se uita la miliţian şi nu pricepea ce caută în curtea lui. Atunci aruncă o privire în jur şi, treptat, începu să priceapă.

- Eu, eu sunt de vină! Eu am bătut-o şi i-am tăiat părul! M-a bătut Fecioara, m-a bătuuut! Ea m-a pedepsit, azi e Sfânta Mariaaaa, e ziua eiiii! Fecioara m-a bătut!!!, zbiera cu glas răguşit Mihail către miliţian şi vecinii care acum intraseră bine în curte.

Miliţianul plecă în grabă către ghereta portarului de la fabrică, de unde chemă două salvări şi luă legătura cu Secţia de Miliţie.

În acest timp, Maria şi Anton îşi vedeau de treaba lor culegând firele de păr. Ceilalţi copii au ieşit şi ei din ascunzătoarea prispei şi doi au început să culeagă fire de păr, iar cei patru mai mici au fost luaţi în primire de Leana, care i-a dus la vecina din spatele casei. Eduard, al treilea băiat, se duse mai aproape de tatăl său, care fusese acoperit cu un cearşaf de coana Linica, vecina din dreapta curţii, şi-l privi în ochi.

- O să ajungi în iad, auzi, în iad!!! strigă copilul la el, cu lacrimile şiroaie pe obraji. Se întoarse şi fugi către maică-sa, care acum era la jumătate din recolta pe care trebuia s-o culeagă.

La scurt timp ajunseră şi maşinile Salvării, dar prima veni Miliţia. Din maşină coborî un ofiţer subţirel, la vreo 45-50 de ani, sectoristul Andreica.

- Bună ziua!, zise el împingând două babe care căscau gura în poartă. Vă rog să plecaţi acasă! Nu mai e nimic de văzut!, le zise şi scoase pe poartă câteva persoane apoi se îndreptă către Mihai miliţianul, care-l aştepta nerăbdător în mijlocul curţii, ţinând sub observaţie când pe Maria şi copii, când pe Mihail care îşi flutura cearşaful pe lângă el umblând prin fundul curţii, învinovăţindu-se în gura mare.

- Bine c-aţi venit! E groasă, rău! Porcul ăla, şi-l arătă pe Mihail, e bărbatul femeii care culege păr. O bate mereu şi pe ea, şi pe copii. Acum a făcut-o de oaie rău de tot. Încă nu ştiu cum de s-a opărit aşa... pe corp. Nici nu pot să mă uit la el! Iar ea... parcă nu mai e întreagă! Uitaţi-vă cum i-a tăiat părul! Şi ce păr avea... Cred că a vrut s-o strângă de gât că... e numai rană la gât!, îi zicea în grabă Mihai miliţianul şefului său.

- Bine, vedem noi pe urmă! Acum, hai să-i ducem la spital!, şi se duseră să-l înşface pe Mihail. Acesta se lăsă dus la maşina Salvării şi doar din când în când, cu voce joasă zicea:

- Eu sunt de vină! M-a bătut Dumnezeuuuu!, şi apoi clătina din cap de la stânga la dreapta. Rănile pe care le avea parcă nici nu existau. Încetase să se mai vaite. Asistenta şi doctoriţa de la Salvare, intrate parcă în priză, se agitau fără prea mult efect. Au reuşit să-l culce cu faţa în sus, pe brancarda ponosită, l-au acoperit cu cearşaful murdar şi au plecat în grabă la spital.

De la cealaltă Salvare apăru un doctor care-l întrebă pe sectorist:

- Pe cine luăm dom'le?!

- Imediat, ai răbdare, că nu putem chiar aşa...! îi răspunse Mihai miliţianul.

- Ce facem tovarăşu', veniţi cu mine s-o ducem la Salvare?!, se adresă miliţianul şefului său.

- Bine, hai!, şi porniră spre Maria care culegea indiferentă părul împrăştiat.

- Cum Dumnezeu o cheamă?!, întrebă iritat sectoristul

- Maria, şefu', Maria, îi răspunse cu glas scăzut miliţianul.

- Ăăă... Maria, Maria! Uită-te la mine!, îi zise miliţianul prinzând-o de un cot.

Maria ridică faţa spre ei şi căută să-i vadă mai bine cu singurul ochi pe care-l putea deschide. Era complet desfigurată, plină de vânătăi, umflături şi răni. Nu mai arăta ca Maria pe care o cunoştea el. Cel mai urât lucru era părul ei, care acum, în unele locuri, îi stătea drept, în sus, băţos, din cauza sângelui închegat, iar în altele era prea scurt, dând impresia că acolo are o gaură în cap.

Sectoristul se uita la ea uluit. Arăta ca un sac de box uman.

- Maria, îi zise acesta, trebuie să mergi la spital, să te controleze doctorul. Ai să mergi cu Salvarea şi dacă eşti bine, te întorci repede acasă!, îi mai zise fără prea multă convingere.

- Nu pot să las copiiiiiii!, îi zise ea, cu jumătatea dreaptă a gurii şi imediat începură să-i curgă şiroaie de lacrimi. Abia acum începu să plângă. Abia acum începu să simtă iar durerea trupului zdrobit. Se întoarse către Anton, îi întinse mănunchiul de păr pe care-l strânsese şi-i zise:

- Mă duc la spital, da... vin repede! Mâine trebuie să merg la lucru! Să staţi cu coana Leana şi să faceţi totul aşa cum trebuie,... cum zice ea... Până vin eu, îl iei pe Eduard şi... aveţi grijă de ăia mici. Aveţi mâncare. Să nu faceţi mizerie... Să n-o supăraţi!

Bietul copil, cu ochii măriţi de groaza că va rămâne singur, chiar dacă avea în grijă liota de fraţi şi de suferinţa maică-sii, rămase fără cuvinte şi dădu doar din cap că a înţeles.

- Să termini de cules părul! Auzi?!, îi zise Maria cu un ton complice, făcându-l pe copil că înţeleagă că era foarte important acest lucru.

- Bine, îl strângem pe tot! Da... ce fac cu el?

- Îl pui în camera din faţă, pe pat, şi-l acoperi cu un prosop. Să nu-i laşi pe copii să umble la el. Închide uşa cu cheia!, îi mai zise Maria în timp ce se îndrepta către maşina Salvării, care porni în grabă.

Coana Leana îşi luă rolul în serios. Alungă vecinii care mai căscau gura în poartă şi o închise cu ivărul. Apoi împreună cu Mihai miliţianul şi sectoristul intrară la ea în casă pentru ca aceştia să-şi poată întocmi procesul verbal. Prea multe nu ştia nici ea, dar l-au chemat pe Anton să le spună ce văzuse el, apoi pe Eduard. Şi pentru că lucrurile nu erau prea clare, rămăsese ca unul dintre miliţieni să meargă la spital să discute cu cei doi.

Miliţienii au plecat, copiii terminaseră de cules firele de păr, iar coana Leana i-a adus din vecini pe cei mici pe care, ajutată de Anton şi Eduard, i-a spălat, le-a dat de mâncare şi i-a culcat. Biata femeie, pe prispa casei, cu mâinile în poală, abia acum, avea timp să-şi vină în fire. Văzuse în viaţa ei destul de multe, dar asta întrecea orice. Obosită, emoţionată de evenimentele prin care trecuse fără voia ei, coana Leana adormi rezemată de perete, pe băncuţa de pe prispă până când fu trezită de Anton:

- Tanti, când vine mama?! E cinci ceasul, nu mai vine?, o întrebă copilul, punându-i mâna pe umăr.

Leana tresări, se dumiri unde se află şi-l întrebă:

- Ce-i Anton, ce-i copile! Am adormit, fir-ar să fie de necaz!

- Când vine mama?, întrebă el din nou.

- Nu ştiu, ar trebui să mergem la spital să vedem ce-i cu ea! Mi-a spus doctorul ăla că o duce la Brâncovenesc. Du-te şi spune-le celorlalţi că mergem la spital şi hai cu mine să vedem ce-i cu ea!, îl îndemnă ea.

Anton alergă către casă şi apăru după un timp, cu cel mic în braţe.

- Tanti, trebuie să-l luăm şi pe el, că plânge mereu şi nu-l pot lăsa pe capul lui Eduard, îi zise copilul cu privirea unui bătrân.

- Bine, dar pune-l jos că sunt gata imediat. Mai aruncă o privire prin casă, fugi până la copii să le spună că vor veni repede, îl luă pe cel mic în braţe şi ieşiră în grabă pe poartă.

Ajunşi la spital, copiii şi coana Leana au mers la internări, unde au aflat salonul în care se afla Maria. Apoi, fiind zi de vizită, chiar dacă era târziu, au reuşit să o vadă.

Maria se afla într-un salon în care mai erau trei femei. Când au intrat, ea se afla pe pat, cu faţa la perete şi n-au recunoscut-o pentru că era rasă pe cap, îmbrăcată cu capotul acela roşu-spălăcit, cu buline albe. S-a întors cu faţa spre ei şi a încercat să se ridice singură, dar n-o lăsau durerile din coaste. Copilul cel mic n-a recunoscut-o şi a întors capul, luând-o de gât pe coana Leana. Anton se crispă şi încercă s-o ajute. Acum arăta şi mai rău. Rasă pe cap, cu leucoplast în trei locuri şi murdară de tinctură de iod în alte locuri, pe unde avea pielea rănită, cu jumătatea stângă a feţei mai umflată şi mai vânătă de la frunte până sub bărbie şi cu ochiul închis complet din cauza umflăturii, era de-a dreptul hidoasă, de nerecunoscut. Coastele îi erau strânse într-un corset, pentru că avea două fisurate. Primise, la internare, calmante şi se simţea puţin amorţită.

Rămasă pe marginea patului, Maria încerca să-şi ascundă hidoşenia punându-şi pe cap o basma, pe care o primise la internare o dată cu capotul, cămaşa şi papucii. Reuşi, ajutată de Anton, în sfârşit, să-şi acopere capul dar asta nu-l ajută cu nimic pe Aron, fiul ei cel mic, s-o recunoască. Renunţă la ideea de a-l lua în braţe şi încercă să se concentreze asupra problemelor care-o apăsau.

- Coană Leano, te rog să anunţi dumneata la mine la cantină că nu pot veni o săptămână. Aşa au spus doctorii! Au zis că pot să am leziuni interne şi mă ţin sub observaţie. Te rog pe matale să ai grijă de copii până vin acasă. Or să fie cuminţi! Crezi că poţi?, îi spuse Maria, făcând eforturi să vorbească pentru că avea în gură două cusături unde îi plesnise obrazul în interior.

Coana Leana nu ezită şi-i răspunse scurt, că nu e nici o problemă, că îl va aduce şi pe nepotul ei la ea, că aşa trebuie să se ajute oamenii la necaz şi ar mai fi înşirat ea multe dacă nu ar fi simţit dintr-o dată un leşin de la stomac şi o ameţeală ciudată. Se aşeză pe patul Mariei, cu copilul în braţe, şi încercă şi chiar reuşi să nu leşine. Mirosul din spital, înfăţişarea Mariei şi, în general, emoţiile din ziua aia o făcură să-şi piardă firea.

Vizita se scurtă brusc, o femeie de serviciu intră şi-i alungă pe toţi vizitatorii de prin saloane. Coana Leana şi Anton, ţinându-l de mânuţe pe Aaron, părăsiră spitalul şi se întoarseră acasă.

O săptămînă a stat Maria în spital şi încă două acasă, în concediu medical. Copiii s-au descurcat bine, cu ajutorul coanei Leana, cât a lipsit ea, apoi, treptat, totul a intrat în normal.

Maria şi-a reânceput lucrul la cantină. În primele zile purta pe cap un batic subţire, apoi când a început să-i crească părul a mers fără batic şi îi şedea bine aşa, ca un băiat. Vânătăile începuseră să dispară şi treptat căpăta vechiul ei aspect, ba chiar era ceva mai suplă, mai sprintenă, parcă mai uşoară. Ţinuta ei era mai dreaptă, mai neâmpovărată şi mai demnă.

Părul pe care-l recuperase aproape în întregime, îl vânduse la coafor şi obţinuse un preţ foarte bun. Cu banii aceia cumpărase uniforme şi rechizite pentru copiii care mergeau la şcoală.

Şeful ei a ajutat-o să întocmească dosarul pentru divorţ. Despre Mihail nu a vrut să ştie nimic. Viaţa ei curgea liniştită alături de copii, de familia coanei Leana şi vecini. Armeanca Maria completa astfel paleta multinaţională a străzii. Bulgari, turci, albanezi, evrei, tătari, ruşi, polonezi, unguri, aromâni, români... lipseau armenii. Acum erau. 

Mihai miliţianul s-a căsătorit cu Maria şi au mai făcut doi copii, un băiat şi o fată, unica şi nepreţuita lor fată. Copiii cei mici au fost daţi la creşă, la grădiniţă, după vârste. În vacanţele de vară pe troscotul crescut în curte, pe pătura întinsă sub dud, copiii cei mici şi câinele se zbenguiau fără griji, înconjuraţi de dragostea tuturor.

După mulţi ani, Maria a primit o sumă mare de bani, din URSS, bani ce reprezentau pensia alimentară pe care Mihail trebuia să le-o dea, conform hotărârii de divorţ. De atunci, nimeni nu a mai avut vreun semn de viaţă de la el. 

Veronica Bectaş  (Noiembrie 1987)