Tan' Maria

Veronica Bectaş

 

          În curtea fără gard în spate, în șirul de magazii se afla și cea a Tan' Mariei. A ei era mai mare și mai dotată, adică avea două lăzi mari de campanie, pe care ea pusese lampa cu gaz, pentru gătit, o găleată emailată acoperită cu un capac din lemn, plină cu apă, iar pe peretele din dreapta, un raft cu trei policioare, pe care, așezate frumos, tronau cratițe și olițe de gătit, borcanul cu sare, unul cu zahăr, unul cu cafea și o farfurioară aurie pe care se aflau chibritul și nelipsitul pachet cu țigări Mărășești. Toate acestea erau așezate în prima parte a magaziei, aproape de ușă, restul spațiului fiind ocupat de lemne și cărbuni. În interiorul magaziei, precum și în prag, erau plasate cărămizi roșii, în loc de podea, dar numai pe partea unde aceasta era pe post de bucătărie de vară. Cărămizile le primise în dar de la o prietenă a ei, vecină, care avusese de gând să-și construiască niște camere în plus, dar renunțase de groază că avea să fie obligată să ia în curte, mulțime de chiriași, oameni necunoscuți. Vecina-prietenă venea, atunci când avea timp, îi făcea câte o vizită, împreună cu nepoata sa, Adina, o copilă de opt ani, pe care aceasta o creștea, și de la care se pricopsise cu numele de Tan' Maria, adică o prescurtare la tanti Maria.

          Vizitele prietenei sale, Elisa, erau atât de rare, încât Tan' Maria se străduia să le facă plăcute. Astfel, dacă era vară, ușa magaziei se deschidea larg, apăreau rapid două buturugi, pe care se lăfăiau, pe una un pulovăr vechi, verde închis și o bucată de blană de oaie pe cealaltă, un scăunel pătrat, pe care se aflau două ceșcuțe pentru cafea și nelipsita farfuriuță aurie cu pachetul de Mărășești. Lampa se aprindea rapid și ibricul sfârâia apa, semn că trebuie pusă cafeaua. Aburii cafelei se amestecau cu mirosul de gaz, lemne proaspăt tăiat și fumul țigării aprinse de la lampă. Tan' Maria turna cafeaua în ceșcuțe, mijind ochii, ferindu-i de fumul ce-i ieșea din țigara pe care o ținea în colțul gurii. Cafeaua turnată, fundurile așezate pe buturugile capitonate, copila în poala bunicii și, atmosfera era pregătită pentru o partidă de trăncăneală cu rază scurtă, adică numai despre persoane apropiate.
          - Da... al tău, șe-o mai făcut?, întreba Tan' Maria cu un accent moldavo-albanez, ce ar fi băgat în sperieți lingviști profesioniști, accent căpătat de la fostul ei soț albanez.
          - Bini, miersî, cum îl știi!... răspundea prietena cu accent de bază moldavo-turcesc. Da... fata tău, Vera, șe mai fașe?, întreba prietena, completând accentul cu o vorbire alterată, omorând eventualii lingviști. Răspunsul Tan' Mariei venea imediat și iritat:
          - Bini, o vinit, o mancat, s-o cacat și-o pleacat! Asta fașe mereu. Nu tu triabă, nu griji, nimic! Totu' pi capu' meu!
          - Eeeei, da' las' că n-ai așa mari broblem! Nu trebuie să ti omori cu grije! Nu mai faci caz!, îi zicea prietena.
          - Ai drieptate și tu, într-un fel! Nici ca tini nu e bini, dar și eu m-am săturat să am grije di casă, di una sângură! Uite, tăt ce-i în jur, îi făcut di mini sau, mă rog, aproapi di mini!, o întoarse ea atunci când prietena ridică din sprâncene obligând-o să se corecteze.
          Așa începeau vizitele și discuțiile între cele două prietene. După un timp, când picioarele bunicii amorțeau, aceasta-i spunea copilei:
          - Da... mai du-ti și la tanti-ta Maria, că am amorțât!, și o împingea ușurel căre poala Tan' Mariei. Fetița se instala în poala primitoare a Tan' Mariei și-și punea capul blond pe sânii ei imenși. Tan' Maria nu făcea nazuri și, în așteptarea schimbului, fumase chiar trei țigări la rând, ca să înceteze cât timp ținea copila în poală. O iubea pe fetiță ca pe nepoata ei.
          Soarele apunea și umbra casei de alături se lungea, iar căldura  era apăsătoare. Tan' Maria pasa fetița bunicii, lua o cană cu apă din găleata de pe ladă și stropea praful din jur, făcând să sară în sus stropi fini de noroi.
          - Mai potolim praful și căldura!, motiva ea.
          De fapt, acesta era semnalul că vizita se terminase, că fiecare se putea retrage la ale ei.
          Prietena-vecină se ridica văitându-se de picioare, mulțumea pentru tratație și, cu fetița agățată de braț, se îndrepta către poarta din fața curții, ieșind în strada principală și îndreptându-se pââână... la curtea vecină, la casa care făcea umbra răcoroasă magaziei Tan' Mariei.
          Ani de-a rândul, vizitele reciproce aduceau o pată de culoare în viața celor două femei, dar și a copilei care, nu participa la discuții, dar asculta și se pătrundea de cuvinte, mirosuri, șoapte, înțelesuri și neînțelesuri.
          Tan' Maria făcea parte din viața ei și invers. Îi plăcea să intre la ea în casă vara, mai ales. Avea două camere, închiriate, la parterul unui căsoi cu etaj, plin cu chiriași. Ca să intri în casă, trebuia să pășești pe pragul din cărămizi roșii, să deschizi cele două obloane din lemn, apoi ușa jumătate din lemn gros și geamuri mici, acoperite cu o perdea lucrată din ață pescărească, în motive geometrice, chiar de Tan' Maria. În stânga era o fereastră cu două rânduri de geamuri, la care se afla o soră geamănă a perdelei de la ușă, susținută de o galerie înnegrită de vreme. Sub fereastră și până în dreptul ușii era un preș, pe care se aflau, în dreptul ferestrei, mai multe perechi de sandale, ale Verei, fiica Tan' Mariei. Pe peretele din stânga, se afla, bătută în cuișoare mici, ce aveau în loc de floare o bucățică mică de carton sau hârtie împăturită, o lungă coală de hârtie de sac, pe înălțimea de aproape un metru, pentru protejarea peretelui văruit în alb strălucitor, de lemnele tăiate, aliniate frumos numai iarna. De-a lungul peretelui, mai pe la mijloc, se afla o mașină de gătit, din tablă care, iarna, avea și rolul de sobă de încălzit. Mașina, frumos vopsită cu bronz pe margini și o vopsea neagră pe plită, avea legată de picioarele din față o sforicică pe care era înșirată o bucată de material înflorat, pe post de perdeluță ce ascundea o ladă în care pisica Tan' Mariei făcea pui, toamna târziu, și o sticlă cu gaz. Dincolo de sobă, tot pe perete se afla, agățată într-un cui, o lampă cu gaz pentru iluminat.
          În dreapta, după ușă, se afla o ladă mare de campanie, acoperită cu un macat din lână roșie, cu flori mari albe și frunze verzi. Deasupra lăzii, pe perete, se afla un cuier dintr-o bucată de lemn, lung tot atât cât lada, fixat peste o altă bucată de macat aplicat pe perete. Atârnate în cuier, se aflau mai multe capoate și bluze sau "hanțe" cum le spunea Tan' Maria. Dincolo de ladă și cuier era intrarea în cealaltă cameră, camera Verei. În mijlocul primei camere se afla o masă mare, pătrată, care se sprijinea cu o latură de perete și cu cealaltă de patul mare, cu tablii din lemn masiv. Patul așezat de-a lungul peretelui din față era încadrat de două cuverturi bătute în cuie dese, direct în perete. Cuverturile erau mari, din lână de culoare neagră, cu trandafiri, roșii, albi și galbeni. De-a lungul peretelui, pe pat, se afla, făcută sul, plapuma mare și groasă, acoperită cu o cuvertură groasă tot din lână, cu același model ca aceea de pe perete. Aveai impresia că aceasta se scurge pe pat, până deasupra dantelei în colțișori a cearșafului alb. Două perne uriașe, albe, se propteau semețe de capătul patului. În cameră era răcoare, de ți se zbârlea pielea când intrai de la căldura înăbușitoare de afară, și mirosea fin a gaz și puternic a pelin, cules de copiii armencei din grădina Leanei Anton. Tan' Maria punea buchețele de pelin pe la cuiele cuverturii de pe perete, ca să miroasă frumos în casă și să alunge eventualele molii. Patru scaune și o masă uriașă, ce era acoperită cu o față de masă albă, în mijlocul căreia se afla un platou pe care trona o mare carafă cu apă, acoperită cu un șervețel lucrat din batist cu dantelă făcută de Tan' Maria, completau mobilierul. Tot pe masă se afla o lampă cu picior, tot cu gaz. Pe podeaua din pământ, fără duşumea, se aflau mai multe straturi de preșuri, așezate peste carton asfaltat, peste care se așternea un covor din lână pe care alergau doi cerbi, dintre care unul, nu se știe din ce motiv, avea un picior strâmb.
          În camera Verei, ca să intri, trebuia să urci pragul pentru că era mai înaltă decât prima. Avea în stânga, de-a lungul peretelui acoperit de cuverturi din lână, aidoma celor din camera de alături, dar pe un fond verde închis, un pat cu tăblii proptit cu capătul de peretele din față, vecin cu proprietăreasa. Lângă pat, alăturate, erau două noptiere negre, pe care se aflau tot felul de bijuterii ieftine, dar de efect. Lângă noptiere se afla o toaletă, pe care se înşirau o mulțime de farduri și care avea o oglindă ce se înclina după dorință. Pe peretele din dreapta era o fereastră dublă, mai mare decât cea din prima cameră, care dădea tot în curte, și avea o perdea deasă din voal alb cu o draperie verde din pluș. Imediat lângă ușă, în dreapta, se afla un șifonier negru, cu trei uși, dintre care, cea din mijloc, era o oglindă uriașă. Lângă peretele din stânga, imediat lângă ușă, se aflau două scaune negre, cu spătar, garnitură de la masă. Aici mirosea a pelin, chimicale și gaz, iar pe jos se afla tot un covor din lână, dar cu trandafiri, pe fond verde.  Temperatura era constantă, vara era rece, iarna era la fel. Căldura nu pătrundea decât prin ușa lăsată deschisă, din camera cu sobă. La ea în cameră nu exista coș pentru fum, deci nu se punea sobă! Din centrul tavanului, agățată de un șnur atârna o frumoasă lampă cu gaz, cu abajur. Era la o înățime la care, dacă te urcai pe scaun, puteai să-i pui gaz și să o aprinzi ușor.
          Stăpân atotputernic pe acest domeniu era Tan' Maria. Ea comanda și tot ea executa. Nu avea supuși și nici colaboratori. Vera, fiica ei, pleca dis-de-dimineață la serviciu și venea seara târziu. Rareori venea în grabă, mânca și pleca, fără să-i spună unde, ce și cum. Relația lor era ciudată. Vera era, după cum zicea Tan' Maria, "în gazdă". Femeie frumoasă, înaltă, blondă, cu ochii mari, albaștri și sâni proeminenți, mereu îmbrăcată cu gust, respecta pe toți vecinii pe care-i cunoștea din vedere, sau din spusele maică-sii și, ținea la distanță orice tentativă de apropiere a acestora. Necăsătorită și fără gânduri de acest fel, Vera avea o viață a ei, departe de casă, fără vizite și indiscreții. Tan' Maria renunțase la ideea de a o vedea măritată și, pentru că o simțea mulțumită, nici nu o sâcâia cu întrebări. Vera avea grijă să nu-i lipsească nimic și casa să fie îndestulată pentru amândouă, așa că Tan' Maria nu avea ce să-i reproșeze.
          Timpul trecea fără să-și pună amprenta pe viața celor două femei, iar casa lor își păstra același aspect, cu mici modificări de anotimp. Doar fetița creștea, tot cu ”mici modificări”, spre încântarea lor. Tan' Maria își păstra umorul nealterat, doar ironiile deveniseră mai tăioase. Era neîntrecută în observații usturătoare la adresa tuturor, chiar și a ei. Pentru prietena ei și nepoata acesteia, Tan' Maria nu era un om deosebit, în schimb pentru cei care n-o cunoșteau era un chin s-o înțeleagă ori s-o suporte, atunci când avea ocazia să urzice pe careva.
 
           Tan' Maria demonstra din plin cât de ... Tan' Maria putea să fie!
 
          O mână se strecura prin gard, trăgea ivărul de la poartă și își făcea apariția pe aleea de cărămizi roșii, Tan' Maria. Înaltă, robustă, cu sâni proeminenți, îmbrăcată cu un capot negru cu floricele albe, în papuci și cu o basma din mătase gri cu flori albe, prinsă la ceafă, se avânta pe alee, cu capul plecat, cercetând florile de piatră de pe margine. Ajunsă în dreptul chioșcului din curte, iscodi tot ce era mișcare și se lansă pe aleea ce ducea la el. Pe masa din chioșc se afla, ca întotdeauna, din primăvară până toamna târziu, o tavă din lemn roșcat, cu un serviciu complet de cafea, acoperit cu un "tișlaifăr", cum îi zicea ea, alb. Se așeza pe banchetă, fără să-și dea prea mare silință să se facă prezentă. Ca prin minune, apărea prietena Elisa, cu un ibric aburind, plin cu cafea, și cu o tăviță pe care erau așezate două farfuriuțe cu dulceață de caise. Punea tăvița pe masă și turna cafeaua din ibric în cafetieră, apoi se ducea în casă de unde se întorcea cu un sifon aburit, un chibrit și o scrumieră.
          Fiecare își găsea locul și ritualul începea în sens invers. Elisa turna cafeaua în ceșcuțe, Tan' Maria își aprindea țigara închizând un ochi, scotea câteva fumuri, unul după altul, își trăgea ceșcuța mai aproape și apoi, privea undeva în spatele Elisei. Urmau apoi întrebările și răspunsurile obișnuite. În cazul în care interveneau oarece evenimente, ce colorau paleta obișnuită de la vizita anterioară până la zi, urmau informații scurte, multe cuvinte cu subînțeles sau cu pauze care lăsau loc la interpretări.
          Pe un astfel de moment, apăru din casă nepoata Elisei urmată de o colegă de liceu. Colega, în contrast cu Adina, era o fată solidă, bine dezvoltată, cu ochi alunecoși, cercetători, cu voce subțire și alintată. Amândouă se instalară pe banchetă, de  cealaltă parte a chioşcului și sporovăiau stricându-le atmosfera.
          Tan' Maria trase un fum din, a nu se știe câta, țigară și-și aruncă privirea albastră către cele două fete. Miji ochii, ridică ușor partea dreaptă a buzei de sus, ca și cum ar fi vrut să-și arate colții, și se încreți la frunte. Părul, de un alb strălucitor ce se vedea la marginea basmalei, îi încadra fața mare, ovală, plină de riduri fine, ca la orice om care a fost gras și a slăbit mult. Buzele cărnoase formau o gură încă frumoasă, ce îndulcea asprimea bărbiei și a nasului ferm. Dar teribil la Tan' Maria era… privirea. Avea un dar de a te sfredeli cu ochii și de a zâmbi într-o parte făcându-te să te simți un om de nimic, fără a-ți spune cine știe ce cuvinte de ocară. Efectul acesta l-a avut și asupra colegei, nepusă în gardă. Fata amuți apoi, își reveni repede și începu să sporovăiască, dar cu voce mai scăzută. Tan' Maria, mulțumită de rezultat, băgă mâna în buzunarul capotului și scoase de acolo un pachet de cărți de joc, mici, soioase și pe alocuri cu tiparul șters de atâta folosință și le puse pe masă.
          - Șe-ți vini?, întrebă prietena ei.
          - Iaaa... nu-ș' ce mi-o vinit așe.... Parc' a fi șeva..., îi răspunse ea și începu a amesteca pachetul de cărți.
          Musafira deveni atentă la Tan' Maria și chiar îi spuse gazdei, în șoaptă, că ar vrea să-i dea, adică să-i ghicească, în cărți. Adina nu manifestă nici un interes pentru că știa bine că nu va putea niciodată să o determine pe Tan' Maria să le facă acest hatâr. Și, la drept vorbind, i-ar fi fost chiar ciudă ca Tan' Maria să accepte tocmai acum, când ea o ruga de atât timp și nu se lăsa înduplecată.
          Tan' Maria și Elisa își vedeau de treabă, iar fetele încercau să-și vadă de a lor. Numai că... era imposibil, pentru că Mariana, colega, nu mai participa cu același elan la discuție întrucât era atentă și chiar trăgea cu urechea la discuția celor două femei.
          Partida de ghicit în cărți se termină. Tan' Maria își aprinse o altă țigară:
          - Ți-am zis eu?..., îi spuse, din colțul gurii fără țigară, Elisei, lăsând să se înțeleagă cât de bine ştia să ghicească.
          - Ba. Nu puni la suflet! Lasă, numai Dumnezeu știi mai bini!, o încuraja Elisa, turnând un alt rând de cafeluțe.
          Se lăsă o liniște apăsătoare. Mariana se întinse ca o pisică peste masă, în fața Tan' Mariei, și miorlăi:
          - Tanti, vă supărați dacă vă rog să-mi dați și mie în cărți?
          Tan' Maria încremeni pentru scurt timp și-i răspunse înainte ca cineva să poată interveni:
          - Daaaa, cum să nu, drăguță?, îi răspunse înfigându-și cuțitele ochilor în ochii ei. Numai să-mi spui di șe să-ți dau, di școală, di maritat, di șe neacazuri ai.
          - Eiiii, da las-o 'n pașe! Nu ti potrivi la mintea ei!, îi zise Elisa.
          Adinei nu-i venea să creadă. Simțea în aer primejdia și totuși curiozitatea o împingea s-o lase pradă Tan' Mariei. Prea o enervase, iar îndrăzneala Marianei o făcu răutăcioasă. Știa că Tan' Maria putea fi diabolică.
          - Hei, te-ai gândit? Ia zi!, o îndemnă ea pe îndrăzneața Mariana.
          - Daaa, de măritat!, zise fata fasolindu-se.
          - Cum ziși că ti chiamă? Mariana? Biniii... Și începu a înșira cărțile pe masă.
          Elisa aruncă o privire rapidă peste cărți și se ridică strângând farfurioarele goale și lingurițele, pe tava cea mică, apoi se duse cu ele în casă.

          Adina și Mariana încercară să se apropie de Tan' Maria, dar aceasta le opri cu un gest al mâinii.

          - Domnișoară, ti curtează un crai di ghindă la ceas de seară, așa-i?, o întrebă Tan' Maria, fără să ridice ochii din cărți.
          - Adică... cum de ghindă?, întrebă fata care nu cunoștea o iotă din limbajul ghicitului în cărți.
          - Adică... mai brunet, țigănos! Și adică... pi seară ti duși cu el așa-i?, îi explică Tan' Maria, înfigându-și ochii în ochii fetei care, ca hipnotizată, dădu din cap în semn că "da".
          - Da... aiși văd și pi unul di tobă, care vrea și el la fel! Esti? o întrebă iar, dar fără să se uite la ea.
          - Cum?...
          - Adică... mai blonduț și mai grăsuț!
          - Da, da! M-a cerut la mama acum o lună! Tata a zis că e prea sărac și n-are carte.
          - Uite domni c-a mai apărut unu' ! Aista-i di roșu, și mai bătrân! Nu-i așe?, zise Tan' Maria cu voce domoală.
          - Da... A fost însurat și acum e divorțat. Am stat cu el trei săptămîni, dar i-am spus tatei să mă ia înapoi că am vrut să termin școala. Pe urmă el și-a găsit alta!, răspunse Mariana ca hipnotizată.
          Adina nu-și revenea. Nu-i venea să creadă că Mariana, colega ei de clasă, avea relații cu bărbați. I se părea ceva extraordinar, neînchipuit. O încercau, pe rând, când furia, când scârba, când mila, dar mai ales furia. Nu înțelegea de ce, dar era furioasă. Și pe deasupra se simțea întinată și înșelată. I se părea de neînchipuit ca o fată la vârsta ei să privească atât de normal faptul că poate avea relații cu bărbații, sau să se mărite. Îi venea s-o împingă cât colo de la masă, să n-o lase să atingă nimic, s-o dea afară din curte.
          - Aaaaa, da' uite aişi, vezi?, îi arătă Tan' Maria fetei o carte. Vezi, un crai de verde, cu uniformă, cu grad mare. Și, aista-i mai bătrân? Ari ochii verzi!, o lămuri ea.
          - Da, e milițian. E de la tata din sat. A zis că o să ne căsătorim în toamă, răspunse Mariana ca un automat.
          - Domnișoară!, o atenționă Tan' Maria.
          Adina, care cunoștea tonul, își reveni brusc și așteptă cu satisfacție lovitura de grație:
          - Domnișoară, toati au fost adivarate?
          - Da, da!, zise fata cu satisfacție, întinzându-se și mai mult peste masă.    
          - Vrei să-ți mai spun șeva?
          - Da, dacă vreți!?
          - Ei bini, domnișoară, dumneata ești cam curvă!
         Trăsnetul dac-ar fi căzut pe chioșc, nu ar fi produs așa un șoc asupra lor. Elisa tocmai ieșise din casă și asistase la ultima scenă, Mariana a rămas pe moment fără replică, iar Adina, care nu se aștepta la o lovitură atât de aspră, ar fi râs de uluiala Marianei și de satisfacție. Vorbele Tan' Mariei au fost ca un pumn în gură, pe care Adina i l-ar fi dat Marianei pentru falsa ei prietenie.
          Tan' Maria strângea cărțile mulțumită, cu un zâmbet drăcesc pe buze, fără să catadicsească să-i arunce o privire Marianei. Fata se adună de pe masă, se uită la Adina și își căută singură drumul către poartă.
          Adina nu mai era furioasă, acum îi era milă de ea.
            Tan' Maria se ridică și-i spuse prietenei Elisa:
          - Ți-am spus eu că e șeva? Vezi, s-o făcut șapti și n-o vinit acasă! Mă duc acum, trebuie să încălzesc apa!, și băgă pachetul de cărți în buzunarul capotului ca și cum nimic nu s-a întâmplat.
           Elisa și Adina au condus-o la poartă fără să mai scoată un cuvânt.

                  

 

Agripina

Veronica Bectaș

 

          În ușa magaziei de lemne, în fața unei măsuțe, improvizată dintr-un tocător de zarzavat așezat pe un scaun cu spătar din lemn arcuit, se odihnește Agripina, ghemuită pe un scăunel improvizat și el dintr-o buturugă. Cu mâinile sub sâni, cu fustița trasă peste genunchi, până aproape de papucii care odată fuseseră niște pantofi bărbătești, Agripina privea în gol, legănându-se ușurel. Cine știe cât ar mai fi stat așa dacă n-ar fi trecut o mașină prin groapa cu noroi, din dreptul curții fără gard, și n-ar fi împroșcat totul în jur, mai-mai s-o murdărească.

           S-a trezit brusc din amorțeala care-o cuprinsese. Își puse în ordine, sub basmaua decolorată, părul încărunțit, și-și trase pulovărașul roșu, ponosit, până spre mijloc, îi aranjă și mânecile scurte, peste cele ale flanelei bărbătești pe care o purta dedesubt, netezi și fusta, se ridică și se întinse. Se întinse doar pentru un metru și jumătate cât avea prăpădita ei de statură.
         - Cât e ceas?, o întrebă pe vecina care gătea într-o magazie mobilată mai bine ca a ei, întrucât avea lampa cu petrol aşezată pe o ladă mare de campanie.
         - Unu. Da... de ce întrebi?
         - Nu mai vine Mihai și, azi e ziua me! răspunse Agripina cu accentul ei rusesc.
         - Iar?, zise vecina ca să se afle în treabă și-și văzu de-ale ei.
        Agripina nu o băgă în seamă. Scoase o sticlă, de un litru, cu vodcă și trei pahare mititele. Ca o preoteasă ce urma întocmai ritualul, tacticoasă, se așeză din nou pe scăunelul-buștean, în fața scaunului-masă, pe care aranjă cele trei pahare: unul în fața ei și celelalte câte unul în dreapta și unul în stânga, ca și când acolo ar fi fost cineva. Agripina destupă sticla și, încet, o ridică închinând cuiva imaginar apoi turnă în paharul din dreapta, apoi în cel din stânga și la urmă în cel din fața ei. Trase aer în piept și, cu hotărâre, înșfăcă paharul ei și zise:
        - No... zdarova, Agripina! și ciocni cu fiecare pahar din fața ei. Bău scurt, bărbătește, și se scutură. Puse paharul pe scaun și cu mâinile în poală și privirea în gol, urmărea un vis sau poate un film, văzut numai de ea. Deodată zâmbi, reveni din vis și puse iar vodcă în paharul ei.
        - No... zdarova, tatica!, Oi, oiiii, tatica!, ciocni cu paharele, îl bău pe al său și apoi pe cel din dreapta. Le așeză la loc, le umplu și urmă:
        - No... zdarova, mamica, maia mamica!, repetă ritualul și de astă dată, bău paharul său și pe cel din stânga. Umplu golurile și urmă:
        - No... zdarova, nașa... Rămase cu mâna ridicată, apoi se corectă: maia jizni! maia... Bău scurt din fiecare pahar și le umplu imediat.
        Vecina, care cunoștea obiceiurile Agripinei, îi zise:
        - Las-o dracu' fato! Viața e viață și moartea e moarte! Nu tu i-ai omorât. Și nu-i nici vina ta că au murit chiar de ziua ta! Așa a vrut Dumnezeu, ce vrei să mai faci după atâția ani?!
        Agripina nu-i răspunse. Nici nu putea și nici nu voia s-o facă. Era durerea vieții ei. Avea câteva zile de sărbătorit cu adevărat, în viața ei searbădă. Serba ziua de naștere a mamei ei, a tatălui, a soțului și atât. Ziua ei de naștere era ziua în care, la cincisprezece ani, i-au murit amândoi părinții. În loc să fie o zi de sărbătoare era o zi de doliu.
        - No... zdarova, tatica!, zbieră Agripina cu fața plină de lacrimi, către paharul din dreapta și-l duse la gură cu mâna tremurândă. Bău scurt pe al său și apoi, încet, întinse mâna către celălalt pahar, îl luă cu sfială, îl duse la buze și bău cu înghițituri mici, amestecând vodca cu lacrimi. Puse paharul jos, lângă al său, îl trase și pe celălalt mai aproape, îl luă cu aceeași sfială și-l bău, le strânse laolaltă în palme și-și puse fruntea pe ele plângând amarnic.
        Cu ochii minții revedea cumplitele imagini și retrăia nenorocirea ce se abătuse asupra familiei sale. După ce rușii cei roșii le luaseră casa și gospodăria, ea și părinții ei, cu boccelele în căruță, au fugit o dată cu soldații români care se retrăgeau.
        Avea doar cincisprezece ani când a trăit grozăviile războiului. Totul trecea prin fața ochilor ei ca pe pânza unui ecran. Dar, cel mai cumplit moment a fost de ziua ei, cu treizeci de ani în urmă când, bucuroasă că găsise urzici la o margine de pădurice, venea cu poala plină către căruța cu boarfe și soba de campanie a soldaților pe care încă trei familii de basarabeni refugiați îi însoțeau. Deodată, au început să tragă tunurile și, în fața ei, la câțiva metri, un obuz i-a sfârtecat pe toți, lăsând în locul lor o groapă și soba de tablă prăbușită cu picioarele în sus, pe marginea gropii. Bucăți de carne de cal, cârpe arse, sânge, bucăți de oameni. Nimic n-a mai rămas ca să poată fi recunoscut. Agripina înțepenise în mijlocul poieniței cu ochii pironiți la soba de tablă. Nu pricepea nimic. Un soldat veni în grabă și-o smulse din loc, apoi o târî după el până îi întâlni pe ceilalți care se regrupau. Ea nu auzea nimic. Soldatul, un om îmbătrânit, a învelit-o cu o manta și a ținut-o cu el tot timpul până la București. Aici i-a prins Pacea!
         Marin Spânu, soldatul-părinte al Agripinei, a luat-o la el acasă, la familia lui. N-o mai avea, însă, nici el. Locuise pe Calea Griviței, undeva lângă gară. Ai lui fuseseră bombardați și muriseră. Cu Agripina de mână, Marin Spânu s-a dus la un frate de-al său, undeva într-un sat de la marginea Bucureștiului. Acolo, i-au făcut acte, acolo a început să-și revină, să vorbească, să știe de ea.
        Nea Marin o iubea ca pe fiica sa. Mică și urâțică, Agripina era harnică și foarte ascultătoare. Viața ei și a lui Nea Marin a început să se schimbe în bine, el era cizmar și lucra la un atelier din Rahova. Într-o zi acesta adusese, dintr-un sat, o femeie, în casa de paiantă pe care o construiseră toți membrii familiei, de la frate la naș, supravieţuitori ai războiului. Marin i-a prezentat-o Agripinei și i-a spus că dacă se vor înțelege o s-o ia de nevastă. Fata nu s-a mirat, nu s-a împotrivit și Nea Marin era fericit. Ioana, femeia lui, se împăca bine cu Agripina și amândouă umpleau viața lui Marin.
       Trecu ceva timp și Ioana începu să-și facă probleme pentru că fata n-avea de nici unele, că trebuia să se mărite și a hotărât că trebuia să-și ia o slujbă ca s-o ajute. Fata a vrut și ea să câștige un ban al ei, așa că, Ioana și Agripina s-au dus împreună și au căpătat de lucru la niște sere. În sere munceau zi lumină, dar acasă totul era ca oglinda.
       Nu era om mai fericit ca Nea Marin. Agripina cea cu nasul borcănat, gură cărnoasă şi bondoacă, începuse să înflorească, mai slăbise și ochii albaștri ca cerul străluceau la gândul că va putea în curând să-și întemeieze o familie. Nea Marin și Ioana o ajutau să treacă peste momentele cumplite când, de ziua ei, cădea într-o muțenie cumplită și-i respectau durerea. Evitau să-i serbeze ziua după o încercare nefericită a Ioanei de a o face să renunțe măcar a doua zi, la doliul pe care și-l impusese.
        Agripina se agăța de aceste momente din viața ei, cu frica de a nu uita. I se părea, uneori, că nu merita viața de acum, că trebuia să fie cu ai ei, că maică-sa o trimisese intenționat la cules de urzici. Uneori, mintea ei o lua razna și întorcea pe toate fețele nenorocirile, începând cu plecarea de acasă, din sat. Multe lucruri se învălmășeau în mintea ei de copil, dar ceva o făcea să se agațe de tot ce-și amintea ca să nu se rupă de viața ei de altădată. Acum, când muncea, avea mai puține momente de tristețe și alături de Ioana totul părea mai ușor, iar Nea Marin pe care-l iubea la fel ca pe "tatica" le făcea multe pe plac și căuta să le facă fericite.
        Într-un timp, Ioana începuse să aibă vorbe ascunse cu Nea Marin. Agripina simți că ceva nu-i în regulă și-l întrebă:
        - Șe-i, vreți să plec?, și se uită în ochii lui.
         - Nu ți-e bine, fato? Cum să pleci? și-i zise Ioanei:
        - Vezi? Acum spune-i tu!
         - Agripino, un coleg de-al lui Marin ar vrea să te cunoască, poate că te ia de nevastă. Vrei să-l vezi?
        Fata rămase împietrită. Nu se gândise că a trecut atâta vreme și că, gata, era timpul să se mărite. Avea 25 de ani! Le-a promis că o să-l vadă și au fost mulțumiți. Noaptea, în pat, Agripina și-a chemat părinții și pe aripile gândului i-a întâlnit și s-a sfătuit cu ei. A făcut legământ de moarte că toată viața nu-i va uita, că ei vor avea un loc de cinste la masa și în familia ei. A stat la sfat de taină cu ei în gând, apoi în somn, și le-a povestit toate câte le-a întâmpinat de când s-au despărțit și până acum. Dimineața s-a sculat obosită, dar cu sufletul plin de mulțumire.
        După o săptămână, vederea a avut loc la ei acasă, unde Mihai, băiat tânăr, scund și îndesat, priceput și foarte apreciat cizmar, a avut plăcerea s-o cunoască. Duminica următoare, au ieșit toți patru la iarbă verde, apoi duminică de duminică, Mihai venea s-o ia la plimbare. În toamnă, a cerut-o de nevastă și au făcut o nuntă mică, după posibilitățile lor.
        Toți au fost mulțumiți, dar din cale afară erau Mihai și Nea Marin. A doua zi după nuntă, Mihai era obosit și fericit. Nea Marin era în al nouălea cer. Când Agripina a ieșit din casă în curte, plină de rușine și sfială, Nea Marin i-a luat mâinile și i le-a pupat, a luat-o după umeri, a strâns-o la piept și i-a zis:
        - Fata tatii, n-am fost atât de fericit și de mândru ca acum, de când m-am însurat prima dată! Mulțumesc lui Dumnezeu că ai vrut să rămâi cu mine și cu Ioana și nu ne-ai făcut de râs. Dacă ai tăi te-or vedea, au de ce să fie și ei mândri! Să dea Dumnezeu să fiți fericiți! 
        Se întoarse către Mihai și-i zise:
        - Dacă nu te porți bine cu ea, te omor!
        Mihai locuia cu chirie într-o cameră, la parterul unei case la curte. Proprietarul casei fusese obligat să ia chiriași. Mai mult de jumătate de curte fusese desființată, iar în locul ei, acum, era o stradă îngustă, neasfaltată. În toată casa nu exista curent electric și nici podele, decât în cele două camere în care locuia proprietarul, așa că, mai bine de douăzeci de persoane, în șase camere, aveau doar lampă cu gaz pentru luminat și lampă cu gaz pentru gătit. În schimb, era apă la cișmeaua din curte și un closet mai bine făcut decât cel de la țară. Unii, mai pricepuți, și-au înjghebat o magazie din scânduri, acoperită cu bucăți de tablă sau carton asfaltat bătut în cuie, peste care puneau și pietroaie mari să nu le zboare vântul. În magazie, fiecare își făcea mâncare, din primăvară până toamna târziu și adăposteau lemnele și cărbunii pentru foc, în perioada de iarnă. Soba de tablă, pentru gătit, era minunată și la încălzit, iarna.          
        Nici la Nea Marin nu aveau curent electric așa că, Agripinei nu i-a fost greu să se adapteze noii locuințe. Era mult mai întuneric în cameră, nu avea decât o ușă și, imediat în stânga, o fereastră cu două geamuri mici, duble. A cărat câteva cărămizi, pietre și bețe, pe care le-a găsit pe o stradă apropiată, lângă un depozit de lemne, pentru a întocmi un prag în fața ușii, ca să-și poată lăsa papucii la intrare fără a se noroi. A văruit camera, a pus pe doi pereți macaturi noi, pe care le primise în dar la nuntă, a aranjat patul din fier în colț, între macaturi, au cumpărat o mașină de gătit, cu lemne, pe care ea a pus-o spre fereastră, a instalat și o masă cu patru scaune, pe care i-o dăduse Nea Marin și, peste rogojinile cumpărate din Obor, a pus preșurile pe care le cumpărase din salariul ei. Pe peretele din dreapta, după ușă, bătuse Mihai o scândură, cu niște cuie ieșite în afară, peste o fâșie de macat și așa a făcut un cuier. O ladă mare, din scândură nouă, făcută de nașu', ațezată pe niște cărămiși, pusă de-a lungul peretelui de la cuier până aproape de pat, ținea loc de șifonier și de pat pentru un musafir de o noapte. Din ștergarul de mire a încropit două perdeluțe pentru geamuri.
       Acum, casa strălucea de curățenie și era bine mobilată. Mihai a rugat-o să-și schimbe serviciul undeva mai aproape și, cu un program de opt ore ca să aibă și ea timp de casă. Agripina s-a angajat la o fabrică de confecții, unde lucra în schimburi. Nu se plângea de muncă și nici programul nu i se părea greu. Erau fericiți și mulțumiți.
       Nu îi neglijau nici pe Nea Marin și Ioana, pe care-i vizitau de câte ori puteau dacă aceștia nu veneau pe la ei.
       După un timp, Agripina îi propuse lui Mihai să strângă ceva bani să aibă de o casă a lor. Visa la o casă a ei, o casă cu condiții de bloc, așa cum aveau unele colege ale ei. Mihai a fost de acord, ba mai mult, a făcut cerere la serviciu pentru a primi un apartament. A stat pe lista cu apartamente mulți ani, după care a fost mutat pe lista cu garsoniere. Agripina nu i-a dăruit un copil și asta i-a schimbat prioritatea. Condiții proaste de locuit avea, dar... n-avea copii. Ce era să facă? Aștepta și, din când în când, spera că va veni clipa în care va primi și el mult râvnita garsonieră.
       Agripina nu-l mai întreba “cum e coda na doma" și nici nu mai vorbea de cum o să-și aranjeze ea casa. Dar, continua să cotizeze la CAR ca să poată să facă împrumut când o primi "minunea".
      Anii treceau, copiii se lăsau așteptați, casa la fel, vizitele la Nea Marin și Ioana erau regulate, dar durerea din sufletul Agripinei nu se înmuia. Sărbătorile din viața ei erau umbrite de nenorocirile din copilărie. Mihai se obișnuise cu necazul ăsta și în ziua când era o "sărbătoare" căuta să vină devreme acasă. "Serba" și el, cu restul de vodcă rămas de la petrecerea Agripinei, când ajungea înaintea lui acasă, sau ea era de noapte.
      Astăzi, Mihai întârzia nepermis de mult și Agripina era în prima zi de concediu, așa că a început "petrecerea" devreme.
      Pe la ora trei își făcu apariția și Mihai. Intră în casă şi găsi pe masă marele castron plin cu sarmale, strachina cu smântână, colţunaşi reci, o farfurie, plină-ochi, cu borş de sfeclă, iar pe sobă, olicica în care era  restul de borş. Își lăsă servieta ponosită și veni în grabă la magazie:
      - Agripina, Agripina, fato!!!, uite, uite ce-am aici!!..., o striga cu glas sugrumat de emoție.
      Agripina, era în aceeași poziție, ghemuită peste paharele goale, cu fața umflată de alcool și plâns, cu basmaua atârnându-i până peste pahare. Mihai o ridică cu greu, îi șterse cu palma lacrimile de pe obraji, îi potrivi basmaua, îi frecă duios semnele din frunte rămase de la paharele pe care se sprijinise, căutându-i privirea tulbure și-i zise fericit, pupând-o cu foc, pe buzele umflate:
      - Uite, fata tatii, uite, ți-am adus casa! Casa, Agripino! Ne-a dat garsoniera! O să avem baie şi bucătărie, şi aragaz… Mergem mâine să cumpărăm și mobilă! Azi,... vezi,... mamica și tatica, nu ne-au uitat, au zis că trebuie să fii fericită...! Auzi?..., tatica, a zis... Uite,... casa!, și-i îndesa în față repartiția pentru o garsonieră la bloc.
       Agripina, privea cu ochi tulburi peticul de hârtie și încerca să se țină pe picioare. Mihai își băgă hârtia în buzunar, luă sticla aproape goală și o sprijini pe Agripina până în casă. Aici, o așeză pe pat, îi dădu basmaua jos, o înveli și trase un gât de vodcă. Se urcă și el în pat, lângă ea, așa, îmbrăcat cum era. O luă de după gât, și începu să-i cânte un cântecel inventat de el, care avea darul de a o împăca pe Agripina, atunci când era în momente grele. Acum însă, cântecelul avea versuri noi:
       - Agripina, fata mică,/ Nu mai plânge de tătică!/ Agripina, fata mică,/ Are o casă mititică!/ Agripina, fata mică,/ Nu mai plânge de mamică!/ Agripina, fata mică,/ Are o casă mititică!, o legăna Mihai și din când în când gusta tacticos, câte puțin, din vodcă și pleca cu gândul aiurea. 
       A doua zi, Agripina refăcută, plină de elan s-a avântat în vârtejul grijilor pentru noua casă. Cu bluza albă ca laptele, fusta la modă, din tergal gri şi cu părul albit strâns la spate, într-un coc mic, arăta ca îmbrăcată de sărbătoare. Dar cum altfel?! După zece ani, de așteptare, avea să aibă casa ei!
       Când totul a fost gata, Agripina și-a luat adio de la toți și când s-a suit în camionul hârbuit, alături de Nea Marin care-i ajuta la mutat, i-a strigat vecinei:
       - Bucurie am acum, tot de la mamica și tatica! Acum... mare bucurie! Nu uita Agripina! Budite zdarovî!

Londa, diseusa lui Diamandescu

          Veronica Bectaş

 

            Vară, cald şi o dorinţă nebună de a te distra, mai ales că e duminică! Zi liberă pentru toţi. Încă de dimineaţă, gospodinele îşi făceau cumpărăturile şi terminau până în prânz pregătitul mesei. În timpul ăsta, bărbaţii se ocupau cu reparatul prin curţi, prin case sau chiar cu plimbatul copiilor mai mici. Curând, burţile pline se odihneau care cum apucau, iar gândurile unora zburdau vesele către momentul în care aveau să se răsfeţe la o masă, răcorindu-se sub salcâmii seculari, cu o baterie de vin şi eventual nişte mici acolo, la cârciuma lui Diamandescu.
           Încă de pe la ora trei după-amiază începeau să-şi facă apariţia muşterii becheri, care însoţiţi de vreo iubită, care doar cu prietenii, pentru o halbă, două, cu guler alb şi des, de bere Bragadiru, ispitind şi mirosind ameţitor a malţ proaspăt. Mai cu o vorbă, mai cu o glumă proastă, timpul le trecea şi trebuia să se ridice, ca să facă loc muşteriilor serioşi. Aceştia, oameni în floarea vârstei, însoţiţi de neveste, ori ţiitoare cu vechime, erau adevăraţii clienţi ai cârciumii. Ei nu călcau acolo decât întâmplător în cursul săptămânii, dar duminica se prezentau, înţoliţi de sărbătoare, alături de consoartele lor, pe care le scoteau la un local, chiar dacă acesta era peste drum de casă.
                   În jurul orei cinci, când soarele se mai înmuia la săgeţi, aproape toate mesele erau ocupate şi fiecare, în două dintre colţuri, aveau baterii cu bucăţi mari de gheaţă între care erau vârâte, pline de semeţie, o sticlă de un litru de vin şi un sifon burtos, aburit. Pe feţele de mese, cu pătrăţele roşii şi albe, începeau să apară pahare groase, din sticlă, aduse de Geta şi bărbatul ei, Nicu Frunză, cei doi ospătari. Mâinile iuţi ale muşteriilor înşfăcau sticlele, apoi sifoanele şi umpleau degrabă paharele ca să stingă dogoarea gâturilor care gogâlţeau, setoase, secând primul rîând într-o clipită. Aaaah! Mergea de minune! Umplea rărunchii de răcoare şi sufletul de mulţumire. Începeau să se dezlege limbile şi să vadă ochii vecinilor de masă, care aveau să le fie tovarăşi până târziu în noapte şi mai puneau un rând. Prima baterie se termina ca prin farmec, iar prin stomac simţea fiecare ceva cereri mai consistente şi mirosurile ticăloase pe care le împrăştia Frunzoaica, adică Geta lui Frunză, îi făceau să plutească pe firul fumului. Micii sfârâiau, garful, pus la fript pe grătarul de sub şopron, se perpelea de arşiţa ardeiului iute pe care Geta îl plimba pe grăsimea cărnii. Roşiile scoase din uriaşa ladă,căptuşită cu tablă zincată, în care se ţineau la gheaţă alimentele ce s-ar fi stricat la căldura de afară, îşi ascundeau, sfioase, rotunjimile şi roşeaţa sub un strat de nor.

Comenzile nu mai conteneau şi muşterii mulţumiţi zumzăiau ca albinele într-un stup. În jurul meselor apărură şi câţiva plozi, care încercau să-şi tapeze taţii de câte 55 de bani pentru o îngheţată pe băţ, de la Nuţu, vânzător ambulant, ce reuşea să câştige lângă cârciumă, cât în toată săptămâna. Miros de fripturi şi mititei, ba chiar şi cârnaţi afumaţi, ciocniri de pahare, fâsâituri de sifoane, o tuse, un strănut, două râsete şi plesnituri din palme, de uimire. Ba, câteodată, şi un fâsâit de bere, probabil, pentru o jună nevastă plină de pofte, care nu ţinea la vin.
         Toate acestea făceau atmosfera la Diamandescu! Dar treptat, se instala o atmosferă în care parcă plutea un fluid ciudat, pe care mai ales bărbaţii îl percepeau. În jurul orei nouă, când mintea era mai slobodă şi inima cerea noutăţi, o nerăbdare punea stăpânire pe muşterii. Se transmirea de la unul la altul un freamăt. Când această tensiune devenea de nesuportat, apărea Frunzoaica şi întreba zbierând, ca s-o audă toţi, dacă vrea cineva o vodcă.

Acum era momentul! În dreptul ferestrei, pe o scenă îngustă, încropită din scânduri de Mihai geamgiul, îşi făcea apariţia Petre vioristul şi Londa, diseusa lui Diamandescu! Achiziţionată de cârciumar, după ce-i murise nevasta, Londa avea statut de amantă, dar mai ales de diseusă. Femeii ăsteia îi plăcea mult să spună versuri pe muzică şi chiar să cânte. Avea talent la recitat, dar de cântat… cânta ca o cizmă! Numai că, era suficient de abilă şi, atunci când trebuia să dovedească voce, şoptea cuvintele cântecului, cu un glas gutural şi gâlgâit, în urechea muşteriului plăcut impresionat, de-i ridica părul pe mâini şi pe picioare. Şmecheria asta a învăţat-o de la o damă care i-a zis să nu mai ragă a cânta, pentru că-şi alungă clienţii, după care a şcolit-o. Londa, femeie isteaţă a prins tehnica imediat şi a început să capete căutare, până a întâlnit-o Diamandescu, de care s-a îndrăgostit nebuneşte.  

Diamandescu, văduv de doi ani, stătut, a năvălit peste ea, cu tot elanul bărbatului de patruzeci şi cinci de ani şi i-a creat condiţii să-i arate ce poate şi ea. Nici că mai câştigase Diamandescu atâta bănet cât câştigă de când o are pe Londa diseusă-cântăreaţă.

Talentată la vorbă şi la pat, Londa, adică Lucica Bârcă, din Pleniţa, olteancă pură, a băgat dracii-n Diamandescu şi au pus pe picioare afacerea care lâncezea. E drept că, de vreo doi ani, a cam început să se îngraşe, dar dolofană cum e nu trece nevăzută. Păi… când îşi îndreaptă boiul scoţând, mai mult, în evidenţă sânii mari, struniţi bine în sutienul din pichet cu danteluţă fină, lăsată înadins să se vadă, ca să îndrume ochii către cărarea făcută de sânii ce merg gemeni spre nasul muşteriului înghesuit ca din întâmplare, credeţi că se mai gândeşte cineva că-i cam grăsuţă? Şi când scutură mărunţel din umeri, lăsând tremurici în blana de vulpe neagră pe care o poartă seara, pe răcoare şi smuceşte brusc din cap, fluturând onduleurile scurte şi blonde împrăştiind miros fin de parfum Chanel, peste obrazul vreunui bărbat vânos, cu ochi de lup hămesit, credeţi că nu-l ţine în hăţuri până la închiderea localului? Îşi plimbă fundul de regină arabă, mare şi tare ca piatra, lăsând ca din întâmplare unele palme abile să verifice marfa, ca apoi să se întoarcă la mica ei scenă şi să reducă freamătul produs de trecerea ei divină, la o tăcere apăsătoare, făcându-i să-i asculte versurile-cântate. Femeile uită de intrigi, de gelozie şi invidie, dorindu-şi în adâncul sufletului să fie măcar o noapte ca ea. Şi, Londa, printre mese şi de pe scândurile scenei, le dă lecţii de cuceritoare şi devoratoare de bărbaţi sub privirile aparent neatente ale cârciumarului.

De multe ori, mai în glumă, mai în serios, Londa se lăuda că ar fi fost putred de bogată dacă ar fi avut măcar o sută de lei de la fiecare nevastă iubită din focul stârnit de talentul ei. Şi avea dreptate! Gura ei cărnoasă şi roşie, de rujul depus cu dărnicie, scânteia în razele becului atârnat deasupra capului, sub streaşina casei, şi se mişca lasciv sau repejor, după cum erau versurile, ba chiar rămânea întredeschisă, până-şi regăsea suflarea, arătând dinţi de olteancă, strălucitori şi devoratori. Unghiile vopsite cu lac roşu scoteau în evidenţă degete lungi, abile şi fremătătoare pe blana neagră şi colţul urechii, în jocul stârnitor de pofte însoţit de priviri lungi, întârziate pe trupul şi faţa vreunul muşteriu căzut în freză de mrejele întinse de planturoasa diseusă.
          Clienţii consumau din plin vodcă, alte baterii de vin, alţi mititei, alte fripturi. Londa îşi făcea numărul până la ora unuspreceze şi jumătate, după care mulţumea trimiţând, cu degetele depărtate, bezele din vârful buzelor, în semn că pentru toţi şi, se retrăgea, pe uşa întunecată din dreapta ferestrei, lăsând în urmă o vrajă parfumată, plină de dorinţi. Multe priviri se înfigeau pofticioase în întunericul unde-şi închipuiau desluşind minuni. Burţile erau pline, minţile înceţoşate şi picioarele, devenite grele, făceau nevestele utile la cărat sau sprijinit.
          Farfuriile, spălate rapid de Nicu, erau puse vraf în coşuri de răchită în timp ce Frunzoaica scutura şi împăturea feţele de masă, înghesuindu-le într-un lădoi la care punea lacăt. Sifoanele rămase fără suflare, zăceau pe lângă mese, alături de sticlele goale, dovedind cât de vremelnice sunt clipele de semeţie. Diamandescu se ducea să pună lacătul la poartă, după ce ieşeau cei doi Frunzoi, frânţi de oboseală, cărând plase cu mici şi fripturi rămase, precum şi buzunarele pline de bacşişuri. Un "Să nu întârzii mâine!”, zis de Diamandescu lui Nicu Frunză, încheia o duminică fermecată şi deschidea o săptămână de muncă îndârjită în aşteptarea unei noi duminici poate mai fermecată.

Musafira

Alina primi un telefon de la vecina ei, doamna Vasilescu, prin care află că fiul ei, Călin, era pe hol şi nu putea deschide uşa apartamentului pentru că se blocase yala.

– E tot una de zăpadă, doamnă Alina şi nu poate intra. Îl ţin eu în casă până vii dumneata de la serviciu, zise vecina.

– Bine, ia-l dumneata în casă, până vine soţul meu. Eu o să-l anunţ şi va veni repede, pentru că lucrează aproape, îi zise Alina.Formă degrabă numărul soţului ei de la serviciu şi avu surpriza să afle că acesta se învoise. Sună acasă:

– Ce faci, dragă, ai şi intrat? se miră ea de faptul că doamna Vasilescu abia închisese telefonul şi el a şi căutat-o. Te-a sunat ea? Cum de-ai ajuns atât de repede? Să repari yala până vin, că m-am învoit şi plec imediat.

– Nici o problemă, o repar. Poţi să nu te mai învoieşti că sunt eu aici, zise el gâfâit ca şi cum ar fi urcat pe scări.

– Bine, văd eu cum fac! Îi zise femeia şi închise telefonul. Alina se grăbi să ajungă acasă. Tot drumul se gândi la copilul plin de zăpadă. Era foarte sensibil şi oricând se putea îmbolnăvi. Ştia că doamna Vasilescu îl va dezbrăca de hainele ude, dar nu se putea linişti.Ajunsă pe aleea blocului, o hărmălaie de nedescris o întâmpină. O mulţime de puşti care se jucau cu săniuţe, sau se dădeau pe gheaţă, printre ei şi Călin al ei. Nu-i venea să-şi creadă ochilor! Într-adevăr era plin de zăpadă. Dar cum de l-a lăsat taică-său afară în halul ăsta, nu putea pricepe. Îl strigă şi-l luă la zor:

– Cum de stai atât de ud afară, măi, copile? Cine te-a lăsat să mai stai şi de ce ai venit mai devreme de la şcoală?

– Tovarăşa a avut treabă şi n-am făcut două ore. Tata m-a întrebat dacă mai vreau să stau şi... m-a lăsat.

– Păi n-ai intrat în casă? A reparat yala?

– Nu ştiu, că eu când am ieşit de la doamna Vasilescu, după ce ţi-a dat telefon ţie, m-am dus după mecanicul blocului să deschidă uşa, dar nu l-am găsit acasă. Am mai încercat o dată cu cheia şi el a apărut din casă, de ne-a şi speriat. Doamna Vasilescu a zis: "Doamne, pe unde aţi intrat, că noi nu v-am văzut?" şi pe urmă m-a întrebat dacă vreau să mai stau.

– Treci sus!, îi zise Alina supărată. Merge liftul?

– Da, de ce să nu meargă? întrebă copilul nedumerit.Urcară repede. Scoase cheia, deschise şi nu observă nici urmă de reparaţie. O izbi în faţă un aer îmbâcsit de fum de ţigară şi de băutură. Toată casa mirosea a cârciumă neaerisită. La uşă, unde se ţineau pantofii, o pereche de cizme de damă se rezemau de perete. În cuier atârna un paltonaş din stofă groasă, model ac de brad, din două culori, roşu şi negru, ca pentru copii. Din sufragerie se auzi o voce de femeie care râdea înfundat.Prima impresie a fost că a venit în vizită o prietenă a ei, care trecea rar, în timpul când trebuia să-şi facă tratament la spitalul de alături. Bărbatul ei, de cum o auzi bombănindu-şi copilul, îi strigă:

– Hai, dragă, bine c-ai venit, uite, avem musafiri!

– Dacă e Vali, abia aştept să-i trag vreo două, pentru că n-a mai trecut de mult pe la noi! zise ea şi după ce se dezbrăcă se îndreptă spre sufragerie.Surpriză. În sufragerie, pe un fotoliu se afla o fătucă, blondă, cu părul permanent, tuns scurt, cu ochii albaştri puţin şaşii. Era îmbrăcată cu o fustiţă din stofă ecosez, roşu cu negru şi un pulovăr negru, cu un desen lat, orizontal, care reprezenta de mai multe ori o săniuţă cu brăduţ şi un ren, despărţită de un Moş Crăciun cu un sac în spate, un pulovăr tot pentru copii. Când Alina intră, soţul ei sări de pe celălalt fotoliu şi, grăbit, făcu prezentările:

– Soţia mea, Alina şi colega mea, mai precis secretara mea, Graţi. A venit pe la noi în vizită, de fapt am invitat-o eu. Ştii, abia a absolvit facultatea, metalurgia, şi fiind stagiară mi-au dat-o mie ca secretară. Îmi face desfăşurătoare şi altele, ştii tu cum e. Ţi-am povestit eu. Am profitat că nu prea avem de lucru şi m-am învoit. Aşa că am poftit-o pe la noi s-o cunoşti şi tu. Şi ea vrea să te cunoască pe tine. Uite, ţi-am oprit şi ţie un deget de vodcă. Bea-l înainte de masă!, mai zise el abia trăgându-şi răsuflarea.Alina se strâmbă la vederea sticlei şi se îndreptă spre bucătărie, după ce dădu mâna, cu vădită indiferenţă, cu fata aceea.

– Vezi? Ţi-am spus că nu-i place deloc să bea! zise el musafirei.Pregăti masa, îi dădu copilului să mănânce apoi verifică dacă şi-a făcut cum trebuie baia şi-l trimise la culcare. Se întoarse în sufragerie şi îi pofti la masă, în bucătărie. Soţul ei a zis că nu mănâncă, iar musafira a înghiţit cu greu ciorbiţa de cartofi. La sarmale, musafira a zis că nu ar mai mânca. Atunci soţul ei interveni:

– Dragă, noi am mâncat la prânz, când am venit.

– Păi, atunci, de ce nu mi-aţi spus? Mâncam doar eu şi copilul. Şi, dacă tot ai venit la prânz, copilului de ce nu i-ai dat să mănânce?

– Era la joacă afară.

Alina mâncă sub ochii celor doi care încercau să înfiripe o conversaţie despre ce se mai găsea prin magazine. S-au întors toţi în sufragerie. Alina a deschis uşa de la balcon să aerisească puţin camera. Soţul ei ameţit de băutură avea acel aer stânjenit, dar şi o stare ciudată pe care Alina o mai văzuse la el. Aşezată pe canapea, vizavi de cei doi, îi putea vedea bine. Fata aceea dolofană, cu sânii mari, cu picioruşele subţirele, pe care şi le pusese în papucii ei de casă, avea un aer neruşinat, dar stăpânit. O curiozitate imensă, dar şi o siguranţă de sine bine stăpânite. Venise cu un scop pe care, în parte, şi-l realizase şi probabil dorea să-l împlinească total.Soţul ei arăta urât, ca un om cu mintea năclăită de alcool, abrutizat. Slab, cu obrajii căzuţi, clipea des şi se străduia să se exprime cât mai corect, se agita şi îşi tot aranja cele câteva fire de păr din chelia pufoasă. În casă era frig, iar acum se făcuse şi mai frig. Alina închise uşa. Aerul se mai limpezise. Musafira îşi trase mai mult fustiţa peste genunchii îngheţaţi. Abia atunci observă că soţul ei era încălţat cu şosetele ei albe, cu blugii pe care îi purta în casă şi cu cămaşa, direct pe piele.

– Pune-ţi ceva pe tine, cum de te-ai dezbrăcat aşa? îl întrebă ea mai mult ca să se afle în treabă.

– Nu mi-e frig, mă simt bine aşa! îi răspunse el îndreptându-şi spinarea.Se deschise o discuţie cu privire la faptul că nu se dădea mai multă căldură la calorifer şi la faptul că nu se găseau unele alimente. Discuţia STAS abordată atunci când n-ai nimic în comun cu cineva. Dar de aici trecură la probleme de familie, copii, cărţi citite etc. În toate fătuca se avânta, ca proasta în târg şi, de fiecare dată, soţul Alinei încerca s-o scoată basma curată din impas, luându-i vorba din gură, răspunzând în locul ei ori schimbând subiectul.

Timpul trecu şi se făcu ora 21.00, oră la care tânăra se hotărîsă plece acasă. Alina se ridică să o conducă. Soţul ei sări ca ars, îi ţinu paltonul, îi aduse cizmele şi îi trase fermoarele cu un gest reflex. Alina rămase înmărmurită. El îşi puse cojocul peste cămaşă, îşi încălţă cizmele, îşi luă fularul şi zise:

– Mă duc s-o conduc! Nu ştiu cât de repede vin. Nu prea merg troleibuzele pe zăpada asta! Pa!Alina le spuse un "pa" în silă şi închise uşa în urma lor. Deschise din nou uşa de la balcon, se duse în baie să-şi facă un duş, după care se băgă în pat lângă copil şi adormi obosită.Peste noapte se trezi când el ajunse acasă. Ceasul arăta 12.00 - noaptea. Nu făcu nici o mişcare, iar el se furişă în sufrageria îngheţată, pe canapea.

A doua zi dimineaţă, la 4.30, sună ceasul şi Alina se duse în bucătărie să facă o cafea şi pacheţelul pentru copil. Potrivi ceasul pentru ora 6.00 când trebuia să se scoale copilul şi se duse în baie. În timp ce se spăla pe dinţi se trezi cu soţul ei intrând grăbit şi cotrobăind printre rufele puse pentru spălat:

– N-ai văzut indispensabilii mei cei flauşaţi? Nu ştiu unde i-am pus! Nici chiloţii şi maioul nu le mai găsesc, zise el căutând febril.

– Dar cu şosetele mele cum de te-ai încălţat? îl întrebă Alina în scârbă. El nu răspunse şi se duse să-şi caute lucrurile în lada de la canapea apoi se grăbi să plece la serviciu, mult prea devreme. Alina mai zăbovi câteva minute şi apoi ieşi. Avea drum lung de făcut până la întreprindere. Ajunsă acolo, dădu cu ochii de colegele ei şi o umflă plânsul. Le povesti tărăşenia şi au încercat să pună cap la cap ceea ce se întâmplase, pe fragmente şi momente, astfel că au scos la iveală un film real, tragic şi scârbos. Cei doi ticăloşi, amanţi vechi, probabil sătui de întâlniri pe furiş, prin birou sau acasă la ea, când părinţii erau plecaţi, au considerat că-şi pot face un vad stabil în casa ei. Astfel, el a venit s-o prezinte ca pe o persoană foarte onorabilă, care eventual s-ar fi împrietenit cu Alina, şi ar fi făcut vizite când ar fi poftit, mai ales în lipsa ei, fără a da de bănuit. S-au învoit amândoi şi au venit acasă când copilul era la şcoală şi Alina la serviciu. Numai că la şcoală a intervenit ceva şi copilul a venit mai devreme. A venit întâi el acasă şi a văzut copilul la joacă, apoi a ieşit să cumpere de băut şi s-o ia pe amantă din staţia de troleibuz, pentru că nu ştia unde să vină. El a intrat în bloc înaintea ei, evitând copilul care nu i-a văzut. Cât timp ea s-a făcut comodă, el s-a dezbrăcat de "hamleţii" groşi şi bluza flauşată de piele, care nu dădeau bine unui Don Juan. Şi-a schimbat ciorapii cazoni cu şosetele ei albe, apoi au mâncat şi s-au iubit în patul Alinei până când copilul rămas afară a venit să se schimbe de hainele ude. Când a încercat uşa, aceasta avea yala blocată pe dinăuntru şi cheia mergea în gol. Incidentul i-a speriat; el nu-şi mai găsea ţoalele, şi-a tras cămaşa şi blugii direct pe piele, ea s-a îmbrăcat în grabă şi aşteptau cu disperare ca mecanicul să spargă uşa. Dar telefonul Alinei a fost salvarea lor! O dată liniştită doamna Vasilescu, el a scos capul pe uşă, nelăsându-l pe copil să intre în casă şi să vadă că e cu cineva, dar femeia şi-a dat seama, însă nu a zis nimic. Ei au rămas în casă liniştiţi, aşteptând-o pe Alina, giugiulindu-se fericiţi. Apoi totul a decurs aşa cum ştia şi Alina. Gestul cu fermoarele de la cizme demonstrează vechea lor relaţie.Acest scenariu era retrăit de Alina pe măsură ce ieşea la iveală, cadru cu cadru. I se umpluse sufletul de scârbă. Îi vedea chipul în diferite ipostaze şi abia acum îşi dădea seama câtă scârbă îi era. Luă un calmant şi îşi linişti colegele oripilate.

Toată ziua a muncit ca un robot. Îi era silă să se ducă acasă, dar nu avea încotro. Copilul era totul pentru ea. Va vedea ce va mai fi. Pe drum, îi venea în minte gestul cu fermoarele de la cizme. Ei nu i le trăsese nici când era gravidă şi nu se putea apleca! Îi venea să vomite.

Ajunsă acasă, hrăni şi culcă copilul apoi se aşeză în bucătărie, la căldură, cu un gest reflex luă o carte. Nici măcar nu vedea ce scrie. Gândurile îi zburau în toate părţile. Căuta tot felul de moduri de a se răzbuna pe el. Sună telefonul. Alina ridică receptorul. Era fosta ei colegă de liceu, acum colegă cu soţul ei la serviciu.

– Bună, dragă, ce faci? întrebă Geta, ca să facă introducerea.

– Bine, zi ce vrei să-mi spui? trecu Alina la obiect.

– Mi-a zis animalul tău că a fost în vizită la voi cu curva asta, aşa-i?, întrebă Geta plină de furie.

– Da, au fost, zise Alina şi începu să plângă încetişor, să nu scoale copilul. Tot necazul ei izbucnea abia acum.

– Ce plângi, proasto! Trebuia să-i dai afară în brânci! Iar ei... să-i smulgi părul din cap! Să vii aici la comitet! Să-i faci de petrecanie jigodiei ordinare!, zbieră la ea Geta plină de isterie.

– Nu m-aş fi aşteptat la aşa ceva, Geta, dragă! N-aş fi crezut... Doamne, abia acum îmi dau seama că din cauza potăii ăleia am mâncat bătaie pentru că nu-mi vopsesc părul blond şi nu-l încreţesc permanent!, se destăinui Alina printre sughiţuri.Şi, încet, încet, i-a povestit filmul aventurii "potăii" cu "jigodia".În tot acest timp Geta n-a scos o vorbă. Era pur şi simplu uimită de îndrăzneala lor, de prostia Alinei, de umilinţele îndurate de ea. Dar i-a promis că o va răzbuna, convinsă că Alina n-ar face nimic din ce-i spusese ea. Prietenul la nevoie se cunoaşte! Şi... s-a ţinut de cuvânt. Nu i-a slăbit nici o clipă şi în nici un loc, unde se întâlnea cu ei. La serviciu, în autobuz, prin magazine făcea aluzii şi glume, unele chiar porcoase, pe seama relaţiei lor şi la aventura de acasă. Le-a făcut zile negre până în clipa când "jigodia" s-a mutat din institutul unde lucra. Alina a divorţat, dar mult mai târziu, rămânând agăţată de o căsătorie formală până când copilul a devenit major.

Vieţi şi costume muscelene

Cotrobăiam într-un ungher, în care nu um­bla­sem de mai mult timp, după o geantă croşetată de mână. Mama o lucrase după modelul unei pri­e­­tene. În bocceluţa cu pânzeturi vechi, între faţa de masă cu dantelă din ceapraz auriu, veche de pes­te 100 de ani, şi milieurile fine din aţică, la fel de vechi, se afla o pungă din hârtie. În pungă am des­coperit o comoară. Un teanc de vederi şi scrisori pri­mite de părinţii mei înainte de cel de-al doilea război mondial.
Mi-a atras atenţia o carte poştală din care mă pri­veau, cu multă prietenie, membrii unei familii mus­celene. Nu-mi puteam lua ochii de la ei, de la cos­tumele lor, de la felul în care îmbrăcămintea re­flecta diferenţele de vârstă şi de nivel de trai. Pă­rinţii şedeau pe scaune, tatăl purta opinci, copiii – în picioare, mai în spate, dar nu prea – purtau pan­tofi, ca la oraş. Tinerii, băiat şi fată, noră şi fiu, gi­ne­re şi fiică, nu ştiu, erau egal aşezaţi între pă­rinţi. Înstăriţi, după port, după alura afişată. Ţărani din Muscel. Pe spatele cărţii poştale, naşa, din Fă­gă­raş, scria: „15 august 1938. Dragii mei, am cum­părat casa din Rucăr, am terminat adăpostul pentru oi şi chioşcul din grădină.
Vă aşteptăm la noi, în Rucăr, cu aceeaşi dragoste ca la Făgăraş. Veniţi de­grabă înainte de întâiu octombrie, când or nă­văli hoardele Ilincăi de la Viena, ca să picteze culorile toamnei. Am să vă primesc cu caşcaval proas­păt, magiun de prune, brânză de vacă, pentru Titus. Om frige nişte puici şi raţe grase pe care le-om stinge cu ţuică moale, cât om sta de vorbă. Pentru Titus, Mihai a pus deoparte, nu ştiu câtă, ţuică d'aia cu mărgele, care merge la pipele lor mirositoare a cireş, la masa din chioşc. Le-o fi dor! Vino degrabă, dragă, am mai multe reţete să-ţi arăt şi o surpriză de port naţional! Cu toată dragostea, naşa Fănica şi naşul Mihai!”
În peticul de loc, hărăzit scrisului, naşa punea cu litere mărunte, aşternute cu cerneală neagră, chemarea de fiecare an. La sfârşit de vară, familia se reunea ca să sărbătorească sporul muncii de la semănat, la cules. Sunt sigură că au participat cu toată suflarea la eveniment, pentru că ştiu bine întâlnirile de mai târziu de la casa din Rucăr. Am întors cartea poştală. M-am uitat la familia din poză. Am mirosit-o adânc, cu gândul să inspir miros de aba, cânepă, mătasea borangicului şi aroma pelinului presărat în lada în care sunt păstrate straiele de sărbătoare. Bătrânii mă priveau blânzi, copiii uşor curioşi. Şi mâinile… mâinile celor bătrâni, puse în poală, erau timide, nu „spuneau” nimic, parcă ruşinate de pierderea scurtului timp al pozatului. Harnicele mâini ale ţăranului nu-şi găsesc poziţia artistică. Ele sunt doar… puse acolo, cu palmele-n jos, puternice, dar stângace, în repaus. Dacă ţineau o coasă… o furcă… un greabăn de bou, o vătală cu spată, alta ar fi fost „vorba” lor.
Sărut poza, o pun la loc, în tainiţa cu vechituri şi n-am curaj să cred că mai există…

Salbele celor întorşi acasă

Într-un album rătăcit printre nişte bătrâne atlase, am găsit fotografii foarte vechi. Poze făcute cu... mulţi, foarte mulţi ani în urmă, pe când artiştii fotografi slujeau cu sârg, la oraşe şi sate, punând în valoare mai ales frumuseţile feminine. Fotografii alb-negru, ce scot în evidenţă eleganţa modelului şi arta fotografului de a expune lumina care dă viaţă subiectului.
Atunci, demult, cele mai frumoase fete, gătite cu straie după cum le era condiţia socială, se fotografiau pentru părinţii care doreau să le imortalizeze, dar şi pentru a le oferi „o poză” rudelor şi prietenilor (ori iubiţilor!), urmărind chiar posibilitatea unei căsătorii.
O astfel de frumuseţe rurală îmi apare în toată splendoarea, într-o mică fotografie. Îmbrăcată în costum naţional, purtând năframă fină din boran­gic şi salbă din bani de aur, frumoasa fată a fost, pro­babil, muza vreunui poet rural, a vreunui profesor de ţară sau de oraş. Nu ştiu cine a fost.
Frumuseţea ei, precum şi salba mare şi cea mică, arată că nu-i oarecine. Ar putea fi o fată de gospodar înstărit dar şi, de ce nu, o fată a unui român întors din America. Fiica, nepoata sau strănepoata unuia dintre cei 20.000 de „întorşi acasă”, cu sau fără averea visată, dar sigur cu câţiva dolari din aur, găuriţi, tocmai buni de pus în salbă. Dacă „visul american” nu s-a transformat în realitate pentru ei, o brumă de agoniseală tot au adus, măcar să nu vină cu mâinile goale şi să poată să facă oleacă de zestre fiicelor sau nepoatelor.
Frumoasa din poză, cu aer visător, precis ascunde una sau două ori chiar mai multe monede încărcate de visele frumoase dar şi de munca intensă, chinuitoare, grijile şi deziluziile celor care le-au adus.
Dar ce-are a face! Fata are salbă din aur, ceva carte, ceva pământ, animale, că de restul or mai pune ei părinţii ca să aibă un trai bun, de-o găsi un flăcău pe măsură. Tinerii, de-or fi harnici şi cu socoteală, n-or umbla la salbă s-o slăbească, ci s-or pune pe înmulţit banii, că de…, o să aibă şi ea fete, care mai târziu s-or mărita. Salba mamei, cu adaos şi agoniseală în gospodărie, şi hărnicia fetei la şcoală nouă or avea putere s-o facă doamnă la oraş, cu piele fină la conduri şi haine străineşti. Iar când ar veni acasă, pe la vreo sărbătoare, să poarte cu aceeaşi fală frumosul port naţional şi salba. Nu mai vorbim că ar putea să-nveţe şi-alte limbi străine şi… ar putea să fie profesoară, să-nveţe copiii carte…
Mai târziu, nepoţii ei or să caute-n cufere şi or să găsească mi­nuni de costume populare pe care să le poarte şi ei cu mândrie, o dată cu brâul tricolor pe care l-a purtat odată, demul, străbunicul pe meleagurile Americii. Şi, dacă soarta i-ar ajuta, salba pusă „a uitare”, dosită de vrăjmaşi, o să iasă la lumină, chiar dacă-i împuţinată de vremurile grele, ca să strălucească a bucurie, a izbândă şi să readucă în amintire că eforturile celor 20.000 de români „întorşi”, cu dolarii lor găuriţi, n-au fost în zadar.

Fotografia nu moare niciodată

Un slogan modern spune „Nu te mai uita în urmă, lasă trecutul! Fă-ţi viitorul!” Dar, oare, poţi să-ţi faci un viitor dacă n-ai un trecut? Nici vorbă! Indiferent cât ai ocoli şi ai încerca să îngropi trecutul, aceste năvăleşte peste tine când nici nu te gândeşti! Câteodată, doar dintr-o fotografie. Şi atunci... te pătrund sentimente pe care nu le înţelegi, simţiri pe care nu le cunoşti, dar le percepi şi te înfiori, trec peste tine şi prin sufletul tău, răscolindu-te. Treptat, începi să-ţi aduci aminte povestiri, gesturi, vorbe aparent fără rost şi se încheagă trecutu-ţi.
O fotografie veche te aruncă în trecut, cu mulţi, prea mulţi ani în urmă, pe vremea Primului Război Mondial, când rucărenii s-au băjenit, punând în căruţe ce brumă aveau de cărat din gospodăriile lor. Copii, bătrâni, vite, păsări şi câini cărau gospodarii împinşi de urgia războiului. Încercau să se ascundă înşiruiţi în convoi trist de oameni speriaţi, alungaţi în necunoscut. Curând, convoiul se rupe. O parte pleacă-n Moldova, o alta adastă în sud şi se-ntoarce în Rucăr. Fie ce-o fi! Rămânem acasă! Dar cei plecaţi? Copiii care s-au se­parat de părinţi... rătăciţi în goana pentru supravieţuire...
Au ajuns în Moldova, aşa cum se hotărâse. Cu restul convoiului. Ce destin au avut? Unii au fost adoptaţi, aşa, ca bunica Măriuţa, care atunci avea doar 10 ani şi a fost adoptată de o moaşă de pe Valea Tazlăului, pe lângă Bacău. A crescut în sânul familiei, în obiceiurile locurilor şi s-a măritat când i-a venit vremea cu Dumitru, zis Gheorghe, după noul nume dat când a fost furat pe fereastră. S-au căsătorit şi au făcut 13 copii, din care doar trei băieţi. Trei băieţi care, pe rând, au purtat nu­me­le Gheorghe, şi din care doar unul, al treisprezecelea copil, a supra­vie­ţuit. Se considerase că noul nume al tatălui, Gheorghe, avea să aducă noroc. Doar ultimului i-a adus!
Gheorghe zis Sandu (după nu­me­le-i nou) s-a căsătorit cu Ecaterina şi a avut o fată şi trei băieţi. Acum... nici el nu mai e… Oamenii se sting pe rând, generaţie după ge­ne­­raţie. Uneori, poveştile lor răzbesc timpul. Doar fotografia nu moare niciodată.
Din fotografia veche, Măriuţa şi Dumitru (zis Gheorghe) privesc cu ochi mijiţi, încercând parcă să pătrundă prin vremi până-n zilele noas­tre, doar, doar, l-or zări pe cel ce se uită la ei şi încearcă să le afle vieţile.
Din trecut vin amintirile, piatră peste piatră, temelie pentru prezent şi mai ales pentru viitor. Viitorul pe care nu ţi-l faci niciodată singur! Doar contribui! Tu fiind curând te­me­lia altui viitor!